Horia Musta stă pe „linia lui 6", aproape de fostul Abator, şi are o casă frumoasă, plină cu cărţi. Tablouri mari, în ulei, dau culoare pereţilor. Am avut un pic sentimentul de coborâre în timp, spre începutul de veac 20, vremea copilăriei gazdei mele. Horia Musta merge pe 96 de ani (n. august 1914) şi este un om al legii încă activ. M-a primit îmbrăcat de casă şi cu un aer ocupat. „Tocmai lucram pe calculator. Am un caz...". Am rămas interzis. Aveam să aflu că doctorul în drept Horia Musta lucrează şi în prezent, construieşte cazuri, cum se spune în limbajul magistraţilor, şi are timpul foarte limitat. Nu am apucat să scot reportofonul. „Stai, tinere, că avem timp şi de asta. Să vorbim o ţâră, să ne cunoaştem. Am mai dat interviuri şi am avut încredere în oameni, dar n-a apărut ce am zis eu. Mi-am cam pierdut încrederea"... Hmm. Nu e bine, dar n-am de ales.
Introducere
Am stat acasă la domnul Musta, la prima mea vizită, cam o oră şi jumătate. E un om mărunţel de statură, dar cu un spirit extraordinar de ascuţit şi o luciditate impecabilă, la vârsta venerabilă pe care o are. „Tinere, ştii ceva? Eu am o carte în lucru, „Neamul Mustonilor în Banat", în care am scris despre originea familiei mele pe aceste meleaguri, genealogie, activitate, tot. Aici vorbesc şi despre mine şi activitatea mea, profesională şi politică. Eu am fost şi sunt liberal dintotdeauna. Dacă vrei, stai să apară cartea şi îţi iei de acolo tot ce vrei". Frumoasă ofertă, dar eu vreau să îl cunosc pe om prin simţurile mele. Gazda trece peste insistenţele mele şi îmi arată manuscrisul. Un tom de vreo zece centimetri de foi A4, scoase la imprimantă, cu scheme genealogice care pornesc de la începutul anilor 1800. „Numele meu este dac, să ştii. Uite, am aici strămoşii mei". Îmi arată portrete sepia ale unor bărbaţi tineri sau în floarea vârstei, mulţi dintre ei preoţi, care au dus mai departe străvechiul nume Musta. „Tatăl meu a fost vicepreşedintele Senatului României. Am crescut în spirit liberal şi nu m-am dezis de el niciodată. Am obţinut doctoratul în drept, dar comuniştii nu mi l-au recunoscut. Ştii dumneata că pe mine m-a chemat Pătrăşcanu să mă facă secretar general în Ministerul Justiţiei? Şi Gogu Rădulescu, care mi-a fost coleg, m-a chemat. Mi-a scris o scrisoare: „Dragă Horică. A venit vremea noastră. Vino imediat la Bucureşti". I-am răspuns: „Dragă Gogule. A venit vremea ta, nu a mea". Ei nu erau bătuţi în cuie acolo şi, când se duceau ei, mă duceam şi eu. Şi cu cât cădeam mai de sus, cu atât picam mai rău, nu?"...
Aşa e. Pătrăşcanu, poate cel mai luminat dintre comuniştii post-belici, a sfârşit executat de Dej în 1954, iar Gogu Rădulescu a fost scos şi el destul de repede din peisaj. „Eu am preferat să rămân procuror, în loc să merg la Bucureşti şi să intru în aparatul de partid. Eu am fost şi am rămas liberal. Dacă vrei să ştii, uite aici, în documente, sunt printre fondatorii partidului liberal după Revoluţie". Remarc accentul pregnant bănăţenesc al magistratului şi mândria neascunsă de român născut în fostul Imperiu. „Păi da, când m-am născut eu, aici era încă Austro-Ungaria". Împăratul Franz Josef avea să moară abia în 1916, cu câţiva ani înaintea trecerii Banatului la România. Totuşi, Horia Musta a fost ceea ce se numeşte un tânăr de familie bună, iar în casa lui au călcat destui oaspeţi din protipendadă. „În casa noastră de la Oraviţa au fost I.C. Brătianu, Duca, Vajda Voievod, Petru Groza, Octavian Goga, Ion Minulescu, Constantin Tănase, scriitori, artişti. I-am cunoscut pe toţi, eram tânăr, dar i-am cunoscut. Am cunoscut-o pe Regina Maria, îl cunosc bine pe Regele Mihai. E normal, nu?, dacă tata a fost vicepreşedinte de Senat". Gazda are vervă şi, la 95 de ani, este un causeur formidabil...
Aşa e. Pătrăşcanu, poate cel mai luminat dintre comuniştii post-belici, a sfârşit executat de Dej în 1954, iar Gogu Rădulescu a fost scos şi el destul de repede din peisaj. „Eu am preferat să rămân procuror, în loc să merg la Bucureşti şi să intru în aparatul de partid. Eu am fost şi am rămas liberal. Dacă vrei să ştii, uite aici, în documente, sunt printre fondatorii partidului liberal după Revoluţie". Remarc accentul pregnant bănăţenesc al magistratului şi mândria neascunsă de român născut în fostul Imperiu. „Păi da, când m-am născut eu, aici era încă Austro-Ungaria". Împăratul Franz Josef avea să moară abia în 1916, cu câţiva ani înaintea trecerii Banatului la România. Totuşi, Horia Musta a fost ceea ce se numeşte un tânăr de familie bună, iar în casa lui au călcat destui oaspeţi din protipendadă. „În casa noastră de la Oraviţa au fost I.C. Brătianu, Duca, Vajda Voievod, Petru Groza, Octavian Goga, Ion Minulescu, Constantin Tănase, scriitori, artişti. I-am cunoscut pe toţi, eram tânăr, dar i-am cunoscut. Am cunoscut-o pe Regina Maria, îl cunosc bine pe Regele Mihai. E normal, nu?, dacă tata a fost vicepreşedinte de Senat". Gazda are vervă şi, la 95 de ani, este un causeur formidabil...
Hora şi Horia
Peste vreo trei săptămâni, ne-am întâlnit din nou. De data asta, cu ceva mai mult noroc. Gazda, ospitalieră ca orice bănăţean adevărat. „Nu vrei un pahar de vin sau de bere? Eu sunt ţuicar"... Am mulţumit şi am scos, pe furiş, câteva foi de hârtie şi un pix. (La reportofon am renunţat, resemnat, după prima întrevedere). Amfitrionul a mustăcit. „Hmm, deci tot vrei să-mi iei un interviu...". Am tăcut mâlc, dar omul m-a lăsat în pace şi a destupat sticla cu poveşti.
Pentru început, am aflat de ce a făcut Dreptul. „Am vrut să dau mai întâi la Chimie-Fizică, dar am fost bolnav un an, nu am putut să învăţ şi am încercat la Drept. Am fost întotdeauna un gânditor, mi-a plăcut ideea de dreptate şi justiţie. Am făcut doctoratul imediat după facultate şi am fost printre cei mai buni civilişti din ţară". Este vorba, precizez, de o facultate de Drept făcută în anii '30, deci orice comparaţie cu SRL-urile de azi e neavenită. În acei ani, Horia Musta i-a cunoscut pe Gogu Rădulescu, Miron Constantinescu, Ion Moţa. „Eu eram liberal, dar am fost prieten foarte bun cu legionarul Moţa. La înmormântarea lui, am stat chiar în faţă, lângă sicriu, şi eram singurul care nu era îmbrăcat în verde". Ceea ce l-a marcat însă pe interlocutorul meu, deşi nu lasă să se vadă întotdeauna, este războiul. S-a născut sub semnul lui, exact la începutul primei conflagraţii mondiale. „Tata voia să îmi pună numele Nicolae. Dar, pe vremea aceea, aş fi fost trecut în registru Mikloş, pe ungureşte. Tata s-a răzgândit. Horia nu putea să îmi spună, că venea de la Horia, Cloşca şi Crişan, şi nu l-ar fi lăsat autorităţile, aşa că mi-a spus Hora. L-au întrebat de unde vine numele ăsta şi le-a spus că hora e un dans de pe la noi, ce să fie? După Unire, m-a schimbat în Horia şi aşa am rămas. Tata... ehei, tata vorbea cinci limbi, avea doctorat în Litere şi ştia pe de rost zeci de poezii ale lui Eminescu! Ştia ca nimeni altul să vorbească, avea o elocinţă extraordinară!"...
Dar să revin la război...
Pentru început, am aflat de ce a făcut Dreptul. „Am vrut să dau mai întâi la Chimie-Fizică, dar am fost bolnav un an, nu am putut să învăţ şi am încercat la Drept. Am fost întotdeauna un gânditor, mi-a plăcut ideea de dreptate şi justiţie. Am făcut doctoratul imediat după facultate şi am fost printre cei mai buni civilişti din ţară". Este vorba, precizez, de o facultate de Drept făcută în anii '30, deci orice comparaţie cu SRL-urile de azi e neavenită. În acei ani, Horia Musta i-a cunoscut pe Gogu Rădulescu, Miron Constantinescu, Ion Moţa. „Eu eram liberal, dar am fost prieten foarte bun cu legionarul Moţa. La înmormântarea lui, am stat chiar în faţă, lângă sicriu, şi eram singurul care nu era îmbrăcat în verde". Ceea ce l-a marcat însă pe interlocutorul meu, deşi nu lasă să se vadă întotdeauna, este războiul. S-a născut sub semnul lui, exact la începutul primei conflagraţii mondiale. „Tata voia să îmi pună numele Nicolae. Dar, pe vremea aceea, aş fi fost trecut în registru Mikloş, pe ungureşte. Tata s-a răzgândit. Horia nu putea să îmi spună, că venea de la Horia, Cloşca şi Crişan, şi nu l-ar fi lăsat autorităţile, aşa că mi-a spus Hora. L-au întrebat de unde vine numele ăsta şi le-a spus că hora e un dans de pe la noi, ce să fie? După Unire, m-a schimbat în Horia şi aşa am rămas. Tata... ehei, tata vorbea cinci limbi, avea doctorat în Litere şi ştia pe de rost zeci de poezii ale lui Eminescu! Ştia ca nimeni altul să vorbească, avea o elocinţă extraordinară!"...
Dar să revin la război...
Erou pe frontul de Est
Despre al doilea război mondial, pe care l-a prins în direct, Horia Musta ar putea scrie o carte. Are, dealtfel, în lucrarea pe care a scris-o despre familia sa, un capitol consistent dedicat implicării sale în marea conflagraţie. Staţi şi ascultaţi numai câteva din isprăvile unui om care a luptat trei ani, între 1941-44, pe frontul de Răsărit...
„Am participat la 150 de acţiuni de luptă şi am aruncat în aer sute de tancuri ruseşti! Am intrat în război sublocotenent şi am fost singurul rezervist avansat colonel! Am ajuns până în Crimeea. Să-ţi povestesc o întâmplare. Trebuia să traversăm istmul Perikop. Era minat. Trebuia să traversăm 4-5 kilometri, dar era plin de mine. Am cerut 20 de camioane de la comandament, am mers în Ucraina şi am cumpărat 400 de porci şi 170 de vaci. Le-am adus cu camioanele şi le-am dat drumul pe istm. Săreau ca pocnitorile în aer! Am deminat 70 la sută din suprafaţă şi am avut şi mâncare gata făcută la dispoziţie. Mi-am îndeplinit misiunea şi am reuşit să traversăm". Amfitrionul râde, ca după o glumă bună, deşi, la vremea respectivă, misiunea sa a fost una foarte serioasă, pentru că în joc erau mii de vieţi omeneşti... „Eşti genial, mi-a spus generalul Avramescu şi m-a decorat pe loc. Altă dată, am luat prizonieri 2000 de ruşi fără să trag un foc. Eram în faţa unui sat din Crimeea şi primisem ordin să îl atac. I-am spus comandantului să mă lase să acţionez cum cred eu. Ziua, era imposibil. M-am dus seara, la miezul nopţii. Ştiam că acolo era zonă viticolă. Aşa cum am intuit, toţi ruşii erau beţi! I-am cules din casă în casă, dimineaţa nici nu ştiau cum au ajuns prizonieri! Din nou am fost decorat... Asta e istorie, domnule, nu sunt poveşti. Aş putea să stau aici zile întregi să-ţi vorbesc despre război!"...
Horia Musta este un erou al războiului din Est. A văzut moartea cu ochii, a fost de două ori rănit. Întâi la Ialta şi apoi, la 1 mai '44, la Sevastopol. A stat şase luni în spital, după aceea în refacere, şi n-a mai prins campania din Vest. A fost decorat şi de români şi de germani. Dealtfel, veteranul are un respect aparte pentru armata germană, care l-a impresionat prin disciplină, şi o stimă nu mai puţin deosebită pentru Mareşal, „unul dintre marii strategi ai Europei! Domnu' Forai, să îţi spun ceva ce nu ştie nimeni, dar eu ştiu, că am văzut, am fost acolo! La Bug, Antonescu a adunat toţi comandanţii. Eu eram sublocotenent, dar stăteam lângă comandantul nostru, îi eram un fel de aghiotant. Mareşalul ne-a strâns mâna şi ne-a vorbit: „Am dat mâna cu dracul ca să trec apa. Am dat mâna cu Hitler ca să fac România ca-n 1918. Îmi cere să continuu războiul, altfel nu ne dă Ardealul. Trebuie să mergem mai departe!". Şi ne-am dus"...
„Am participat la 150 de acţiuni de luptă şi am aruncat în aer sute de tancuri ruseşti! Am intrat în război sublocotenent şi am fost singurul rezervist avansat colonel! Am ajuns până în Crimeea. Să-ţi povestesc o întâmplare. Trebuia să traversăm istmul Perikop. Era minat. Trebuia să traversăm 4-5 kilometri, dar era plin de mine. Am cerut 20 de camioane de la comandament, am mers în Ucraina şi am cumpărat 400 de porci şi 170 de vaci. Le-am adus cu camioanele şi le-am dat drumul pe istm. Săreau ca pocnitorile în aer! Am deminat 70 la sută din suprafaţă şi am avut şi mâncare gata făcută la dispoziţie. Mi-am îndeplinit misiunea şi am reuşit să traversăm". Amfitrionul râde, ca după o glumă bună, deşi, la vremea respectivă, misiunea sa a fost una foarte serioasă, pentru că în joc erau mii de vieţi omeneşti... „Eşti genial, mi-a spus generalul Avramescu şi m-a decorat pe loc. Altă dată, am luat prizonieri 2000 de ruşi fără să trag un foc. Eram în faţa unui sat din Crimeea şi primisem ordin să îl atac. I-am spus comandantului să mă lase să acţionez cum cred eu. Ziua, era imposibil. M-am dus seara, la miezul nopţii. Ştiam că acolo era zonă viticolă. Aşa cum am intuit, toţi ruşii erau beţi! I-am cules din casă în casă, dimineaţa nici nu ştiau cum au ajuns prizonieri! Din nou am fost decorat... Asta e istorie, domnule, nu sunt poveşti. Aş putea să stau aici zile întregi să-ţi vorbesc despre război!"...
Horia Musta este un erou al războiului din Est. A văzut moartea cu ochii, a fost de două ori rănit. Întâi la Ialta şi apoi, la 1 mai '44, la Sevastopol. A stat şase luni în spital, după aceea în refacere, şi n-a mai prins campania din Vest. A fost decorat şi de români şi de germani. Dealtfel, veteranul are un respect aparte pentru armata germană, care l-a impresionat prin disciplină, şi o stimă nu mai puţin deosebită pentru Mareşal, „unul dintre marii strategi ai Europei! Domnu' Forai, să îţi spun ceva ce nu ştie nimeni, dar eu ştiu, că am văzut, am fost acolo! La Bug, Antonescu a adunat toţi comandanţii. Eu eram sublocotenent, dar stăteam lângă comandantul nostru, îi eram un fel de aghiotant. Mareşalul ne-a strâns mâna şi ne-a vorbit: „Am dat mâna cu dracul ca să trec apa. Am dat mâna cu Hitler ca să fac România ca-n 1918. Îmi cere să continuu războiul, altfel nu ne dă Ardealul. Trebuie să mergem mai departe!". Şi ne-am dus"...
Anarhie la Reşiţa
În primăvara lui '45, Horia Musta se afla în refacere după rănile de la Sevastopol. N-a mai mers pe front, dar a fost angajat ca procuror la Oraviţa. Pe Clisura Dunării, sârbii nu respectau administraţia românească. „Clisura a fost mereu un sâmbure de discordie între români şi sârbi, după primul război", îmi spune gazda, amintind de înţelegerea dintre Ionel Brătianu şi Clemenceau, care ar fi inclus un Banat românesc până la confluenţa Tisei cu Dunărea. N-a fost să fie, aşa că am primit Clisura. Ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, l-a trimis pe tânărul procuror să facă ordine în regiune. A fost nevoie de multă diplomaţie, dar, cu tact şi sânge rece, mesagerul ministrului a evaluat foarte bine starea de fapte şi l-a informat pe demnitar cum stă situaţia. Pătrăşcanu a acţionat în consecinţă, „Marele frate sovietic" a liniştit lucrurile între aliaţi şi focarul de război româno-iugoslav s-a stins. Horia Musta s-a ales cu o strângere de mână şi felicitări din partea ministrului.
Peste un an, în '46, s-a ivit un alt caz grav, de această dată la Reşiţa. Horia Musta, trimis de acelaşi ministru Pătrăşcanu, a rezolvat impecabil un caz în care membri ai celor cinci partide din aşa-zisul Front Democrat au devastat magazinele evreilor şi nemţilor din oraş. Nimeni n-a avut curajul să riposteze. Trimisul ministrului a făcut o listă cu 21 de capi ai jafului. Fiecare avea în spate doi-trei politicieni din partidele „democratice", dar procurorul şi-a văzut de treabă. Cu tact, i-a adunat laolaltă pe cei 21 de „viteji" şi, sub pretextul că trebuie să fie audiaţi la Timişoara, i-a dus la propreală, la Oraviţa... Cu un rechizitoriu pe 30 de pagini, s-a prezentat din nou la ministrul Pătrăşcanu.
Aici a avut loc scena în care ministrul a vrut să îl răsplătească cu un post în minister. Gazda detaliază: „Pătrăşcanu mi-a spus: vino secretar general la Justiţie". I-am răspuns: „Domnule ministru, io-s copil de protopop, liberal. Nu vreau să mai intru în politică. Nu sunt ateu, nu pot fi comunist". I-am mai spus că îl ştiu bine şi pe Gogu (n. Rădulescu), că şi el m-a chemat şi nu m-am dus. Pătrăşcanu l-a sunat şi Gogu a venit imediat în birou. I-a spus, „Lucreţiule, nu poţi cu el, nu vrea să ştie de noi, degeaba insişti". Atunci, Pătrăşcanu a spus că vrea să se revanşeze şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta într-un fel. I-am spus că aş vrea să fiu mutat de la Oraviţa la Timişoara. A sunat la Timişoara şi în cinci minute m-a mutat la Tribunal. La Timişoara, mai că nu m-au primit cu covorul roşu. Eram văzut ca omul ministrului"...
Peste un an, în '46, s-a ivit un alt caz grav, de această dată la Reşiţa. Horia Musta, trimis de acelaşi ministru Pătrăşcanu, a rezolvat impecabil un caz în care membri ai celor cinci partide din aşa-zisul Front Democrat au devastat magazinele evreilor şi nemţilor din oraş. Nimeni n-a avut curajul să riposteze. Trimisul ministrului a făcut o listă cu 21 de capi ai jafului. Fiecare avea în spate doi-trei politicieni din partidele „democratice", dar procurorul şi-a văzut de treabă. Cu tact, i-a adunat laolaltă pe cei 21 de „viteji" şi, sub pretextul că trebuie să fie audiaţi la Timişoara, i-a dus la propreală, la Oraviţa... Cu un rechizitoriu pe 30 de pagini, s-a prezentat din nou la ministrul Pătrăşcanu.
Aici a avut loc scena în care ministrul a vrut să îl răsplătească cu un post în minister. Gazda detaliază: „Pătrăşcanu mi-a spus: vino secretar general la Justiţie". I-am răspuns: „Domnule ministru, io-s copil de protopop, liberal. Nu vreau să mai intru în politică. Nu sunt ateu, nu pot fi comunist". I-am mai spus că îl ştiu bine şi pe Gogu (n. Rădulescu), că şi el m-a chemat şi nu m-am dus. Pătrăşcanu l-a sunat şi Gogu a venit imediat în birou. I-a spus, „Lucreţiule, nu poţi cu el, nu vrea să ştie de noi, degeaba insişti". Atunci, Pătrăşcanu a spus că vrea să se revanşeze şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta într-un fel. I-am spus că aş vrea să fiu mutat de la Oraviţa la Timişoara. A sunat la Timişoara şi în cinci minute m-a mutat la Tribunal. La Timişoara, mai că nu m-au primit cu covorul roşu. Eram văzut ca omul ministrului"...
De la birou în mină. Şi retur...
...Un an mai târziu, în '47, Pătrăşcanu a făcut o declaraţie celebră: „întâi sunt român, apoi comunist". A plătit cu domiciliu forţat. Imediat, Horia Musta a fost retrogradat de la Tribunal la Judecătorie. Peste un an, odată cu primul val de disponibilizări, a fost dat afară din magistratură. „Trebuia să fiu trimis la Canal". Comuniştii îi ştiau „bubele": război în Răsărit, trecut de sorginte liberală, plus arestarea celor 21... „Mă ştiam însă cu şeful securităţii din Timişoara, Miloş. Am dansat de multe ori cu soţia lui la reuniuni. Mi-a spus să găsesc o mină şi să merg să muncesc acolo, ca să scap de Canal. Aveam un văr, şef la Sadova, şi m-am dus la el. M-a angajat vagonetar...". După un an şi jumătate, fostul procuror a primit o adeverinţă de bună purtare şi a revenit la Timişoara. Totuşi, doi ani n-a găsit de lucru. Era începutul anilor '50, poate cei mai negri din istoria modernă... Un fost camarad l-a ajutat să se angajeze la Intreprinderea comunală a regiunii. „Am lucrat la electrificarea întregului Banat. Ştii care e culmea? N-am ajuns judecător, cum mi-am dorit - visul meu era să ajung la Înalta Curte, şi aş fi ajuns sigur, dacă nu venea războiul şi comuniştii! - dar am câştigat, din salariu şi prime, cât un judecător, dacă nu mai bine! Abia după şapte ani de muncă în domeniul economic, la electrificare, am putut să revin în meserie, ca jurist consult. Am lucrat la ILSA, la Banatul, am făcut Codul Muncii în '58. Am scris sute de lucrări de specialitate, unele de mare valoare. Să ştii că am făcut multe la viaţa mea, domnu' Forai!"...
Epilog
Se cam apropie sfârşitul vizitei. Mă uit la omul din faţa mea şi mă minunez. Îl stimez enorm, dar nu pot să îi arăt pe loc acest lucru, mai ales că nu sunt adeptul ditirambelor. A fost fidel o viaţă întreagă principiilor sale şi doctrinei liberale. A ţinut balanţa conştiinţei dreaptă, ca un mare judecător. „Au mai încercat să mă bage în partid în 1966. Mi-a venit să râd. I-am şi spus omului în cauză, un inginer: domnule, dacă nu am întrat până acum, crezi că o să intru la 52 de ani? Vrei să bagi în partid un reacţionar, ca mine? Păi o să ai necazuri! Mai gândeşte-te". Omul s-a interesat de trecutul „subiectului" şi l-a lăsat în pace...
* **
A treia oară când am venit, doar am povestit, că ne ştiam deja. Am fost băiat simţit şi am adus o „prună" curată, de casă...
Scris de Ovidiu Forai Joi, 04 Februarie 2010 15:19 in Focus Vest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu