Administrarea afacerilor publice in gandirea poetului national Mihai Eminescu

Domeniul politic, practica guvernarii, sunt prezente in aria de preocupari a tuturor marilor spirite ale umanitatii, indiferent in ce ramura a stiintei s-au afirmat si si-au canalizat eforturile creatoare. Aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: orice act de creatie stiintifica, culturala, artistica etc. este menit sa faca viata omului mai buna, mai frumoasa, mai plina, mai interesanta etc. Atingerea acestui scop tine, insa, in mare masura, de modul cum este guvernata societatea.

Mai ales in momente de instabilitate politica si institutionala cand administratia se dovedeste incapabila sa gestioneze domeniile vitale pentru prezentul si viitorul unei natiuni, oamenii de spirit, oamenii de factura umanista, mai ales, nu pot ramane indiferenti fata de ceea ce se intampla cu tara lor, fata de modul cum este carmuita societatea. Fie ca se implica direct in actul de guvernare, asumandu-si riscurile inerente unor astfel de actiuni, fie ca incearca sa-l influenteze cu personalitatea lor, cu opera lor, cu mesajul lor. Acesta, cred, ca este si motivul pentru care Eminescu, geniul poeziei universale, luceafarul poeziei romanesti, nu s-a limitat doar la a scrie versuri. El s-a aplecat, cu multa daruire si chiar cu o oarecare responsabilitate si datorie fata de neamul sau, si asupra problematicii guvernarii, a organizarii si functionarii institutiilor statului, elaborand concepte doctrinare demne de toata admiratia.

Opera lui publicistica, rezervata unor analize de mare profunzime si realism asupra vietii politice si a problematicii guvernarii este la fel de vasta ca si cea poetica. Daca avem in vedere ca o asemenea tematica ocupa un loc generos chiar si in poemele sale, vom constata ca aceasta preocupare n-a fost deloc una secundara in viata si creatia sa atat de tumultuoasa si de prolifica intr-un spatiu existential atat de scurt. Doar enumerand cateva din aceste studii cred ca ne putem da seama de importanta pe care poetul a acordat-o domeniului politic si cat de mult l-a preocupat viata romanilor, militand incisiv  pentru ameliorarea actului de guvernare, in care el vedea radacina relelor si nedreptatilor din tara.

Iata, deci, cateva din aceste studii: Politica orientala in veacul al VIII-lea; Drepturile romanilor; Marile puteri incalca tratatele internationale; Forta dreptului fata cu dreptul fortei; Dreptul nostru istoric; Reactie si liberalism in Romania; Imbunatatirea starii romanilor; Lupta dintre liberali si conservatori; Misiunea noastra ca stat; O lovire de stat; Trecutul partidelor noastre; Lupta noastra; Conditia existentei noastre: echilibru intre puteri; Idealul unui om de stat; Rivalitatea politica si economica; Arta guvernarii

Eminescu a trait intr-o perioada in care statul roman, nascut, nu de putin timp, in urma actului istoric al unirii celor doua principate, Moldova si Tara Romaneasca, dar, mai ales, din reformele realizate de domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza, fata de care poetul a nutrit o pretuire fara seaman, incerca sa-si dezvolte si sa-si intareasca institutiile pe baza regulilor guvernamantului democratic. Un obiectiv foarte greu de atins, in primul rand datorita practicilor medievale ale trecutului, adanc inradacinate in mentalitatea si conduita politica a multora dintre contemporani, aspiranti la functii publice si apoi, din cauza imixtiunilor puterilor straine in treburile interne ale tanarului stat, unde voiau sa-si conserve privilegiile si sa mentina in continuare controlul asupra factorilor interni de putere, motiv pentru care incercau, pe toate caile, sa impiedice procesul de consolidare si intarire a noilor institutii administrative. Perioada domniilor fanariote, care, in marea lor majoritate, se dobandeau „fie prin conspiratii interne, fie prin intrigi si tocmeli la Constantinopole”¹, dupa cum relateaza insusi Mihai Eminescu intr-unul dintre articolele sale politice, a lasat urme adanci in mentalitatea exponentilor locali ai puterii, precum si in perceptia de catre populatie a serviciului public de autoritate. 

Chiar daca prin Conventia de la Paris, imbunatatita substantial prin Statutul Dezvoltator al lui Cuza, ni se stabilise „pentru prima oara regimul parlamentar, sistemul reprezentativ, cu suprematia majoritatilor, cu ministri responsabili, cu organizarea partidelor, luptand pentru idei cateodata, pentru putere totdeauna”², totusi nu se putea astepta, intr-un timp atat de scurt, ca practicele de tip fanariot ale guvernarii sa fie abandonate si sa lase loc principiilor si regulilor democratice. Cu toata vointa si indrazneala Domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, si al sfetnicilor sai apropiati si cu gandire progresista, care au reusit totusi sa puna bazele institutionale ale statului roman modern, metehnele vechiului sistem de guvernare n-au putut fi dezradacinate, asa dupa cum s-a dorit si dupa cum reclama nevoia de progres a societatii romanesti. Ele au continuat sa persiste inca multa vreme si sa constituie o frana in procesul de modernizare a statului si a societatii. N-am gresi cu nimic daca am afirma ca si astazi mai sunt sesizate in conduita guvernantilor astfel de practici, cum ar fi servilismul fata de anumite puteri straina, gestionarea in propriul interes a functiei publice, tentatia tradarii, ignoranta si chiar dispretul fata de interesele si drepturile maselor largi de cetateni etc.

Si astazi, citandu-l pe Eminescu, se dobandesc posturi publice, chiar guvernamentale, prin „intrigi” si „tocmeli”, de aceasta data nu la Constantinopole ci la alte centre de putere straine. Insistand asupra rolului partidelor in viata politica, Eminescu mai intai le defineste, aratand ca prin partid „se intelege o grupare a unui oarecare numar de oameni facand parte dintr-o adunare legiuitoare, care se conduc de aceleasi idei si cari cauta a obtine majoritatea in tara si in adunare pentru programul lor, spre a putea in numele acelei majoritati pune in practica teoriile politice”.³

Prin urmare, „nu poate fi o cestiune de partide intr-o tara care nu se bucura de regimul reprezentativ si parlamentar”.⁴ Dar nici in vremea lui si, din pacate, nici astazi, dupa mai bine de un secol si jumatate, asa zisele partide nu se calauzesc, uneori nici macar teoretic, dupa aceste principii si reguli. Ce alt exemplu mai edificator, in aceasta privinta, ar putea fi invocat pentru sustinerea acestei constatari decat balciul alegerilor prezidentiale de la sfarsitul anului trecut. Nu confruntare politica democratica, nu programe realiste pe care masele sa le inteleaga, nu comunicare sincera in privinta intentiilor si scopului pentru care s-a solicitat votul alegatorilor.

Nici unul dintre candidatii cotati cu sanse de reusita la aceste alegeri nu s-a invrednicit sa vina in fata poporului cu un mesaj sincer si cu un program care sa cuprinda solutii realiste, organic integrate in orizontul de asteptare al maselor si, mai ales, gandite cu intentia  de a fi duse la indeplinire. Toate strategiile de campanie electorala ale acestor candidati s-au bazat pe tehnici de manipulare, inselare si pervertire a electoratului. S-a vazut clar, atat din conduita teatralizata a candidatilor precum si din actiunile stafurilor lor de campanie ca nu au nici cea mai vaga intentie de a se angaja cu raspundere in serviciul interesului public. Eminescu s-a dovedit un condei extrem de aspru in demascarea acestei maniere de a guverna, dand in vileag nenumarate cazuri de coruptie si fraude savarsite de acei „oameni care vad in stat un mijloc de a face avere de-a-si castiga nume, de-a ajunge la ranguri si demnitati”.⁵

Multe dintre aceste analize pot constitui si astazi adevarate rechizitorii pentru ceea ce se intampla in zona afacerilor publice. S-au reactivat cu prea multa usurinta naravurile, as spune de tip medieval, pe care le-a blamat si Eminescu la timpul sau. Prea multa necinste si nepricepere se intalneste si astazi in guvernarea tarii, iar urmarile, nu numai ca ne afecteaza prezentul, dar ne inchid si perspectivele unei evolutii spre normalitate. Masura intregii guvernari este data de starea economica, culturala si spirituala a poporului. „De cand lumea – spune Eminescu – nu s-a vazut ca un popor sa stea politiceste sus si economic jos; amandoua ordinele de lucruri stau intr-o legatura stransa; civilizatia economica e muma celei politice”.⁶

Iata, deci, adevarata masura a eficientei actului de guvernare. Cati dintre guvernantii nostri de dupa 1990 ar accepta sa se confrunte cu o asemenea masura? Nu numai economic unde, intr-adevar, declinul depaseste orice inchipuire, dar si din punct de vedere cultural, spiritual, al sigurantei nationale, al ordinii publice si, in general, a tot ce tine de viata omului si a comunitatii, regresul este indiscutabil. Eminescu nu se pronunta pentru un liberalism excesiv, justificandu-si critica pe ideea ca societatea nu poate sa lase pe seama oricui prestarea anumitor servicii de interes public, servicii care ar trebui sa raspunda unor rigori si exigente, astfel gandite incat sa devina repere valorice pentru intreaga societate.

„Scoala? Libertatea invatamantului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de a deschide scoli si de-a instrui generatii intregi in lucruri ce el nu le stie. Biserica? Nu este o institutie istorica a nationalitatii ci...treaba comunei. Fiecare e liber de-a avea morala care-i convine, chiar daca ea e imorala. Meserie? Fiecare e liber a o profesa, chiar carpaci fie si a concura in mod neonest pe meseriasul cu zeci de ani cu deprindere industriala care-si pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei in lucrurile ce le produce.”⁷

Acelasi „liberalism primitiv”, de care vorbea si Eminescu la timpul sau, s-a raspandit cu prea mare repeziciune in societatea romaneasca postdecembrista si in numele unei asa zise „libertati descatusate” foarte multi indivizi si-au asumat dreptul de a face ce vor, de a se comporta cum doresc,  dand frau liber propriilor porniri instinctuale, fara sa mai tina seama de faptul ca, traind in societate, omul trebuie sa-si cenzureze actiunea atat spre binele sau cat si al comunitatii careia ii apartine. Acest tip de liberalism a devenit un factor de stimulare a comportamentelor decadente, a egoismului, desfraului, lacomiei, imoralitatii etc., subminand, astfel, unitatea si coeziunea poporului.

Rezultatul este la indemana oricui sa-l constate: am ajuns o tara prabusita, nu numai economic, ci si in privinta invatamantului, a culturii, a vietii spirituale, a patrimoniului etc. Poate ca cel mai grav lucru care s-a produs in anii din urma nu este altul decat faptul ca ne-am degradat ca popor. Orice s-ar spune acest fapt este destul de vizibil. Excesul de liberalism din zilele noastre, intretinut si stimulat, din cate se pare, de anumite forte interesate sa ne slabeasca din ce in ce mai mult, a degenerat in libertinaj, cea mai afectata fiind tanara generatie. Si in privinta scolii viziunea Poetului a fost una extrem de realista si de luat in seama de asa zisii reformatori ai invatamantului de astazi. „...pentru a ajunge la maturitate – spune Eminescu - se cere educatie. Precum copiii nu pot fi in scoala absolut liberi, ci trebuie sa invete, trebuie sa se supuie disciplinei, trebuie sa se deprinza a face singuri temele si socotelile pe cari numai profesorul le stia mai nainte...”⁸

Dar ce se intampla astazi cu invatamantul romanesc ne arata ca acesta se indeparteaza tot mai mult de principiile pe care Eminescu le-a formulat cu autoritatea geniului sau si, mai ales, cu grija si raspunderea fata de viitorul acestui neam. Fenomenul degradarii pe ansamblul sau ne de gandit ca sunt actiuni premeditate prin care se urmareste, printre altele, instrainarea tinerei generatii de valorile noastre nationale. Efectele sunt deja usor de sesizat. Intr-un proces de asa-zisa democratizare a invatamantului, autoritatea scolii a decazut, ajungandu-se ca in multe privinte actul decizional sa fie transferat asupra elevilor sau studentilor.

Se intelege ca, pe aceasta cale, multe dintre obligatiile lor scolare si-au pierdut din importanta, fiind tratate ca activitati benevole, iar prin asa zisa reconsiderare a relatiei profesor – elev sau student au fost incitate elementele recalcitrante din randul tinerilor sa provoace acte de dezordine si nesupunere. In unele din lacasurile institutiilor de invatamant  se petrec chiar lucruri abominabile care, datorita mediatizarii, au ajuns sa creeze o stare de ingrijorare atat din partea tinerilor cat si a parintilor. Desi degradarea invatamantului se accentueaza pe zi ce trece, nimeni nu-si asuma insa vreo responsabilitate.

Ca intr-un carusel al desertaciunii titularii acestui portofoliu, multi dintre ei neavand nici o legatura profesionala cu domeniul, o dau inainte cu „reforma” si toate aberatiile lor, desi produc efecte catastrofale, sunt considerate masuri de stimulare a progresului si a performantei in invatamant. Toti vorbesc de situatia dezastruoasa in care se gaseste invatamantul romanesc, insa masurile pe care le iau, in loc sa duca la o ameliorare a situatiei existente, din contra adancesc si mai mult prapastia. 

Daca avem in vedere ca la aceasta stare de lucru se asociaza si decadenta din mediile extrascolare, unde bantuie fel de fel de curente care le inoculeaza tinerilor comportamente huliganice, cu excese de violenta, demobilizandu-i, totodata, de la eforturile pe care ar trebui sa le depuna pentru a invata si a se pregati, ne facem o imagine deloc optimista cu privire la calitatea generatiei care va prelua destinele acestei tari. Aproape in toate domeniile s-au incercat fel de fel de asemenea formule straine, sub presiunea unor organisme internationale, adevarate centre de putere mondiala, iar rezultatele, dezastre incontestabile, sunt la indemana oricui sa le constate.

Eminescu, ca de alt fel toti marii oameni de spirit pe care ia avut neamul romanesc, s-a pronuntat categoric impotriva acestei modalitati de a guverna, respectiv printr-o politica straina de  realitatile noastre interne. „Natura poporului – spune Eminescu – instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care adesea, neconstiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutareala legilor si obiceiurilor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care a apucat.....nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimeni sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol.”⁹

Eminescu n-a fost si nici nu putea fi indiferent fata de soarta neamului sau. Spiritul sau luminat i-a permis sa inteleaga fenomenologia sociala si politica, mecanismele guvernarii, problematica atat de nebuloasa a intereselor ce se confruntau in arealul puterii. Prin urmare, analizele lui s-au dovedit a fi adevarate rechizitorii de condamnare a celor care isi adjudecau puterea pentru a-si satisface propriile interese sau de partid, inseland increderea maselor prin invocarea demagogica a principiilor democratice de guvernare. 

„Daca noi ne-am preocupa numai de interesul de partid – spune Eminescu – si n-am prevedea ca dezastrele financiare si economice ce ameninta tara au sa cada mai mult asupra celor nevinovati decat asupra celor vinovati, am putea sta nepasatori in fata operei de distrugere a ordinii politice si economice, intreprinsa si continuata cu atata staruinta de catre puternicii zilei. Situatia insa e prea grava ca sa nu denuntam tarii pe aceia cari sunt adevaratii vinovati si, plini de incredere in simtul desteptat al tuturor oamenilor de bine, credem ca lumina va creste mereu pana ce adevarul se va deosebi de minciuna.”¹⁰

Din cate se vede, Eminescu era optimist si increzator in indreptarea lucrurilor, ceea ce il mobiliza sa lupte impotriva nedreptatilor si a relelor politice, sa-i demaste pe cei care prejudiciau interesul public, uneori cu implicatii deosebit de grave pentru viitorul natiunii. Pastrand proportiile, am putea spune ca problemele actuale ale guvernarii Romaniei poarta, inca, pecetea timpului pe care-l demasca Eminescu si, din pacate, institutiile de putere ale satului nu prea au progresat pe calea democratizarii, iar viata politica devine tot mai mult un domeniu de confruntare a intereselor de grup in detrimentul celor nationale. Poate din aceste motive, oamenii de bine din Romania contemporana si ma refer la cei cu o pregatire solida si cu pricepere, experimentata in diverse domenii de interes si utilitate publica, cu o morala sanatoasa, iau distanta de politica, desi insatisfactia si dezgustul fata de ceea ce se intampla in sferele puterii le incearca si ei ca, de alt fel, marea majoritate a populatiei. Se pare ca, deocamdata, noi nu ne invrednicim de aceeasi incredere pe care o avea Eminescu in viitorul Romaniei.

Sa speram, totusi, ca este o stare trecatoare si sa nazuim ca acea lumina in care credea si Eminescu ne va ajuta si pe noi sa gasim calea spre adevar si dreptate. Opera politica a Luceafarului poeziei romanesti, dupa cum am mai subliniat, este impresionant de vasta si, in acelasi timp, surprinzator de actuala. Textele pe care le-am selectat, pentru a sublinia actualitatea gandirii sale politice, cred ca ne conving de aceasta realitate. Dar nu numai atat, ele cred ca ne conving si de valoarea exceptionala, teoretica si practica, a acestei opere. Cunoscator profund a ceea ce a creat mai de pret gandirea umana in domeniul filozofiei politice, Eminescu a realizat, la randul sau, o opera care, prin valoarea ei exceptionala, poate intra in panteonul de aur al culturii universale.

Actualitatea operei sale politice ne mai lamureste insa un lucru si anume motivul pentru care anumiti indivizi, ajunsi pe cai oculte in sferele puterii dar care sunt ostili neamului nostru, servind interesele acaparatoare ale unor puteri straine, incearca, pe diferite cai, sa-l defaimeze, sa-i minimalizeze personalitatea. Ei cred ca in felul acesta opera eminesciana va pierde in credibilitate si nu va mai avea forta de persuasiune si cultivare a spiritului national, pe care-l vad ca un obstacol in realizarea intereselor lor oculte. „Eminescu trebuie contestat si demitizat – trona categoric, un anume Cezar Preda, lacheu patentat din grupul „elitist” de care s-a inconjurat presedintele, – dar nu pentru rudimentele sale de gandire politica. Din acest punct de vedere, el e realmente nul.”¹¹

Deci „Eminescu trebuie demitizat”! Si poate ca acest lucru trebuie facut cat mai repede, dupa cum lasa sa se inteleaga stilul categoric in care ni se cere acest lucru. Vedeti cum se demasca nemernicii!? Nu mai au rabdare. Le sta Eminescu in cale si  nu-si pot definitiva planurile diavolesti. Un alt individ, tot din sferele puterii, un antiroman declarat, dar, culmea, director al Institutului Cultural Roman, l-am numit pe d-l Horia Roman Patapievici, isi permite si el sa-l atace pe Eminescu,  afirmand ca acesta „nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit… Iar cultura din ultimii ani, in lupta pentru integrarea europeana, nu doreste decat sa scape de tot ce este „invechit”- adica sa fie progresista. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor, care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut in afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara.”¹²

Articolul cu pricina a provocat aprinse dispute in presa romaneasca. Marea majoritate a reactiilor au fost de condamnare a acestui atac obraznic, ceea ce l-a determinat pe autor sa-si „clarifice” punctul de vedere, incercand  sa induca ideea ca a fost gresit inteles. Nu! N-a fost gresit inteles. Opinia individului nu este una singulara, accidentala. Ea se inscrie intr-un plan mai amplu de demitizare a celui care intruchipeaza esenta spiritualitatii romanesti, sau dupa cum spunea Titu Maiorescu „cea mai inalta incorporare a inteligentei romanesti”.

Obstacularea promovarii in strainatate a operei lui Mihai Eminescu, precum si a altor corifei ai culturii nationale, atribut al ICR al carui buget, surprinzator, creste de la an la an si al carui director este tocmai d-l Patapievici, sa intelegem ca ar fi tot o chestiune de perceptie? Sau faptul ca in programa scolara Eminescu este tot mai cenzurat, pana ce, doamne fereste, va disparea de tot, sa fie o problema ce tine de modernizarea invatamantului, dupa niste proiecte pe care o parte dintre noi ne incapatanam sa nu le acceptam? Sau defaimarea altor valori nationale, sub patronajul aceluiasi ICR, sa fie oare „manifestari artistice” contemporane al caror mesaj noi nu-l intelegem? Nu! Il intelegem foarte bine. Sunt incercari disperate ale celor crescuti si dresati intr-un mediu ostil poporului roman de ne eroda si submina identitatea nationala si dreptul istoric de a ne pastra traditiile, cultura, de a ne educa tanara  generatie in spiritul apartenentei la acest neam. Le spunem tuturor acestor detractori ca spiritul eminescian nu este antieuropean si, prin urmare, al cultiva si, mai ales, a educa tanara generatie in acest spirit nu reprezinta un obstacol in calea integrarii noastre europene, inclusiv pe linie culturala.

Eminescu s-a dovedit a fi mult mai european decat unii activisti de astazi ai europenismului, numai ca el n-a inteles comuniunea ca un proces de renuntare la identitatea nationala. Din contra, dragostea lui de neamul din care s-a plamadit s-a facut simtita si in aceste analize, prin evidentierea patrimoniului etno-cultural, geografic si istoric cu nimic mai prejos ca cel al altor natii, patrimoniu care ne da dreptul si ne obliga in acelasi timp sa ne cultivam si sa ne afirmam identitatea, nu intr-o maniera exclusivista, xenofoba. Nu, Eminescu n-a fost nici xenofob, nici antisemit.

A fost insa nationalist, afirmandu-si cu mandrie identitatea si militand ca poporul sau sa nu fie batjocorit, sa nu devina o natiune secundara intr-o familie europeana. Tot felul de intrigi se tes si astazi pentru a ne minimaliza rolul pe care meritam sa-l avem pe scena vietii politice internationale „Nenorocitele astea de tari ale noastre – spunea Eminescu la vremea lui - sunt demult, dar mai cu seama de la fanarioti incoace, scena unui joc de intrigi internationale, cari se tes, se incalcesc, dar din nenorocire se discalcesc totdeauna in defavorul lor si mai cu seama a elementului romanesc din ele”¹³

Nu cumva asa se petrec lucrurile si astazi? Nu cumva interesele ce si le disputa marile puteri in spatiul geografic al Romaniei, cu complicitatea condamnabila a oficialilor romani, a caror autoritate se bizuie  mai mult pe sprijin extern decat intern, reprezinta una din cauzele fundamentale ale decaderii tarii? In concluzie, cred ca avem datoria, cel putin cei care mai credem in romanism, cei care mai simtim ca apartinem neamului romanesc si ne mai incearca vreun sentiment de mandrie nationala, cei care constientizam ca atacurile impotriva identitatii noastre nationale nu sunt deloc o himera, sa-l aparam pe Eminescu.

Avem nevoie de Eminescu, avem nevoie de spiritul sau nealterat. Spiritul sau este pavaza noastra si, din pacate, acest lucru il stiu mai bine neprietenii nostri. Cred ca ar trebui sa incetam a ne mai tangui si sa trecem la actiuni mai hotarate. Sa militam pentru a-l reaseza pe Eminescu in locul pe care-l merita si, in primul rand, in tot ceea ce inseamna invatamant. Degeaba ne straduim noi sa cultivam spiritul eminescian in festivitati care devin din pacate din ce in ce mai restranse, daca tanara generatie continua sa fie intoxicata cu invatatura internationalista sau, mai nou, globalista, in genere potrivnica identitatii de neam.

Eminescu nu trebuie sa lipseasca, nu numai din manualele de literatura romana, dar si din cele de filozofie, istorie, geografie, astronomie, stiinte politice, juridice, diplomatie etc. Dar, din cate se constata, si din cele de literatura se straduie adeptii globalismului sa ni-l scoata. Nu multe popoare se pot mandri cu un asemenea geniu. Noi nu ne invrednicim nici macar sa-l cinstim cum se cuvine. Si avem atata nevoie de el! Neprietenii stiu de ce. Tocmai din acest motiv cauta sa ni-l defaimeze, sa ni-l demitizeze. Cred ca ar trebui sa regretam ca nici generatia noastra n-a reusit sa faca Romania pe care si-a dorit-o, cu atata ardoare, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al neamului nostru, dar si cel mai sincer si mai statornic iubitor de neam.

Macar sa nu ne abandonam datoria de a milita continuu pentru a-i pastra neintinata memoria si a-i cultiva spiritul si sa facem in asa fel incat detractarile impotriva lui sa ramana fara audienta si totodata sa devina condamnabile pe arii sociale din ce in ce mai extinse. Sa militam, in primul rand, ca Eminescu sa-si redobandeasca locul cuvenit in programele scolare, pentru ca fara el tanara generatie va continua sa rataceasca, iar peste ani nu va mai avea nici macar cine sa-l apere. 

Scris de Conf. Univ. Dr. Alexandru Amititeloaie- Iasi