Daca am face un salt în timp pe teritoriul României am fi cu siguranta şocati de animalele pe care le-am întâlni aici.
Nu este vorba de dinozauri, urşi de peştera sau tigri cu colti pumnal. Însa, daca am calatori în timp cu doar doua-trei sute de ani în urma, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagra, antilopele din Moldova şi Dobrogea, caii şi magarii salbatici din Baragan, elani, bourii şi zimbri din padurile Ardealului,Valahiei şi Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureştiului, Timişoarei, Calaraşului, Constantei şi Brailei, zaganii de pe piscurile Carpatilor. Disparitia lor este o pata negra în istoria noastra. Vina o poarta vânatoarea nesabuita şi distrugerea habitatelor.
10. Elanul (Alces alces alces)
Ideea ca elanul pe care-l asociem de obicei cu întinderile nesfârşite de padure din Siberia şi Alaska, sa fi trait la noi, pare cel putin fantezista. Adevarul este cu totul altul. Elanul este cel mai mare reprezentat al cerbilor. Elanul a fost cunoscut şi vânat de stramoşii noştri. Românii îl numeau plotun, o denumire ce a disparut o data cu impresionatul erbivor. Dovezile lingvistice, istorice şi toponimice despre plotun abunda în folclorul şi civilizatia româneasca. Anul 1978 aduce un caz de braconaj prin care este ucis ultimul plotun din România. Crima ecologica s-a savârşit în fondul de vânîtoare Galbena, aflat la limita de nord dintre judetele Vrancea şi Bacau.
9. Antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica)
Saiga este singura antilopa care a trait pe teritoriul românesc. Cel ma faimos mamifer descris de Dimitrie Cantemir ca facând înca parte din fauna Moldovei acelor timpuri, mai supravietuieşte astazi doar în stepele kalmuce din Rusia, în Kazahstan şi Mongolia. Mai multe documente din secolul al XVI-lea atesta ca era vânata şi în zona Bucureştiului. Animalul era binecunoscut indeosebi în Modova, unde vânatorii razeşi o denumeau neaos, din tata-n fiu drept “oaie salbatica”, cee a ce dovedeşte ca erau familiari cu animalul în cauza, înca dinaite ca triburile tatareşti, de la care antilopa moşteneste denumirea de Saiga, sa fi invadat tarile romane. Saiga a disparut definitiv în secolul al XVIII. Specia nu o duce bine nici astazi, disparând recent din majoritarea stepelor ruseşti şi ucrainene. În prezent, mai supravietuiesc doar 50.000 de exemplare din cele 4-5 milioane câte erau la sfârşitul anilor 1800.
8. Tarpanul sau Calul Salbatic European (Equus ferus ferus)
Stramoşul tuturor raselor de cai din Europa a fost, înca din cele mai vechi timpuri, un locuitor al teritoriului unde astazi este România. Resturile de fosile vorbesc despre vânatoarea cailor salbatici înca din timpul Paleoliticului timpuriu. Surpriza vine din timpul perioadei Neoliticului, când sunt descoperite dovezi conform carora calul era deja domesticit în zona cuprinsa intre Tisa, Dunare şi Marea Neagra. Dupa anul 1700, caii salbatici din Ardeal sunt ucişi pâna la ultimul exemplar în vânatorile nobililor maghiari şi saşi, dupa cum aminteşte textul Nova Dacia, scris în anul 1743 de Francisc Fasching.
7. Colunul sau Magarul Salbatic Mongol (Equus hemionus hemionus)
În cimitirul culturii Hamangia de la Cernavoda s-au descoperit resturile a şase coluni. La Techirghiol au fost deshumate 22 de resturi fosile. Zootoponima româneasca înregistreaza colunul înca din Evul Mediu. La 29 ianuarie 1322 este mentionat satul Colun de lânga Sibiu. Faptul ca Dimitrie Cantemir îl cunoaşte, dar nu îl include printre animalele din Descriptio Moldaviae, este un argument în plus ca aceasta specie de magar salbatic a disparut la sfarşitul secolului al XVII-lea.
6. Bobacul sau Marmota de stepa (Marmota bobak)
Marmota de stepa, pe care astazi o întâlnim raspândita din Belarus şi Ucraina pâna în centrul Kazahstanului, a trait în trecutul nu foarte departat şi în câmpiile din tarile Române. Paleontologul român I.Z.Barbu semnalase în anul 1930 resturi fosile de bobac în Botoşani şi Cluj. Deosebit de pretuite erau blanurile de bobac din care se confectionau în vechime haine pentru femei şi copii, denumite baibarace. Dtorita blanii sale foarte pretuite, bobacul dispare din Moldova în preajma anului 1761, în Baragan şi Dobrogea supravietuind pâna în pragul anului 1800.
5. Brebul sau Castorul European (Castor fiber)
Acest rozator de talie mare traia de-a lungul tuturor râurilor din tarile Române. Pe lânga mutitudinea de sate cu numele de Brebu, Brebeni, Coada Brebenelului, Brebenei, Brebena, avem şi numele unei serii de balti şi mlaştini cum sunt Balta Brebului sau Brabul din Judetul Dolj. . Ultimul breb din tarile Române a disparut în anul 1823 din zona Moldova-Veche, judetul Caraş-Severin. Brebul a fost reintrodus în Romania în anul 1998, ca urmare a unui program demarat de ministrul mediului din acea vreme.
4. Bourul (Bos primigenius)
Cel mai mare reprezentant al bovidelor salbatice a fost un animal extrem de puternic, impunator şi agresiv. Pe baza acestor atribute apreciate în vechime, precum şi a întâmplarii de la vânatoarea lui Dragoş-Voda, bourul a ajuns stema şi simbolul peren al Moldovei. Ca înfatişare semana cu un taur de corida supradimensionat. Temperamentul lor era atât de violent, încât în cadrul unor culturi razboinice precum a dacilor, germanilor, celtilor, uciderea unui taur de bour era considerat testul suprem de barbatie. Vânat abuziv, fara nicio oprelişte, bourul a început sa se stinga pe neaşteptate de-a lungul veacurilor. A disparut prima oara în Transilvania la inceputul secolului al XVI-lea.
3. Zaganul sau Vulturul Barbos (Gypaetus barbatus)
Probabil cea mai maiestuoasa specie de vultur, zaganul a stapanit timp de mii de ani înaltimile şi stâncariile Carpatilor, însa în cele din urma rautatea şi lacomia oamenilor l-au doborât definitiv. Astazi, silueta sa maiestuoasa nu mai brazdeaza cerul tarii noastre. Zaganii mai traiesc în Muntii Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, Altai, Insula Creta, Tibet, Himalaya şi în câteva locuri din Africa. Este o pasare imensa, ale carei aripi acopera o anvergura de 280 cm, şi are greutate cuprinsa între 5-9 kilograme. Este singura specie de pasare care se hraneşte cu oase şi maduva.
2. Dropia (Otis tarda)
Dropia este cu adevarat o pasare de legenda a unor vremuri când Campia Baraganului, Câmpia de Vest şi stepele dobrogene erau înca insule de pustie salbatica nestricata de mâna omului. Dropia este de fapt cea mai mare pasare zburatoare din lume. Zeci de mii de dropii au cazut victime intre anii 1920-1950, unor adevarate bande de braconieri care colindau câmpiile ucigându-le barbar cu lovituri de bâta. Ultimul nucleu de dropii din România, care continea între 100-150 de exemplare a fost ucis în Teleorman în anul 1981.
1. Foca de Marea Neagra sau Foca Calugarita (Monachus monachus albiventer)
Oricât de greu ar parea de crezut, litoralul românesc a fost pâna nu demult loc de popas şi creştere a puilor pentru o specie aparte de foca. Înca din Antichitate numarul focilor de la Marea Neagra era destul de mare. În anul 1877 s-a prins o foca la Sfântul Gheorghe în Delta Dunarii, agatata în carmacele pentru moruni, iar in 1913, s-a prins alta în cârmacele dintre Sfântul Gheorghe şi Portita Razelmului. Aceeaşi soarta trista a avut-o o alta foca prinsa la Gura Zatonului. Cele mai mari lovituri primite de specia focilor, au fost date de pescarii din Capul Caliacra, care le inchideau drumul cu plase si le prindeau cu un lat aruncat de gat. Urmau sa fie ucise cu ciomegele de pescarii superstitioşi credeau ca focile prind toti peştii din mare. Focile au ajuns astfel în pragul disparitiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu