Urmarit de obsesia scrisului şi a notorietatii pe care ti-o da acesta, Ion Cristoiu s-a bucurat de primul succes chiar din banca de liceu, când a semnat în Revista Rebus. Dar, pe masura împlinirii viselor de ziarist, au aparut şi nemultumirea de sine şi dorul de a scrie cât mai multa proza.
Marius Tuca: Domnule Cristoiu, ati împlinit 60 de ani. Cum i-ati împarti? Cum ar fi împarteala lor? I-ati împarti înainte şi dupa Revolutie sau cum?
Ion Cristoiu: Eu îi împart în doua. Înainte de Revolutie şi dupa Revolutie, dar nu cum fac unii, împartindu-i în perioada neagra şi în perioada luminoasa, ci invers. Pentru mine, perioada luminoasa a fost înainte de ’89, pentru ca aveam timp sa citesc, sa scriu, sa ma mai gândesc la mine, şi perioada întunecata este dupa decembrie ’89, pentru ca pierd timpul cu fleacuri de 20 de ani, în timp ce, uitându-ma acum, e şi un prilej de bilant, pentru ca, din 1972, am scris în fiecare zi câte o pagina de proza şi am vreo 40 de caiete. Le-am dat acum la redactat şi îmi dau seama cât de bun eram înainte şi cât de prost scriu acum.
Apropo de împartitul asta, nu întâmplator v-am întrebat, pentru ca, dupa ce ati terminat facultatea, ati trait 20 de ani în comunism şi 20 de ani în democratie. Care sunt puntile ce leaga aceste doua trairi, care sunt diferentele cele mai importante dintre ele, în afara de faptul ca înainte aveati mai mult timp sa cititi şi sa scrieti? Au trecut mai repede aştia 20 de ani?
Nota comuna, în cazul meu, ar fi ca am scris în fiecare zi şi ca, şi înainte, şi dupa Revolutie, am trait cu iluzia ca voi ajunge un mare scriitor, ca voi scrie odata cartea vietii mele, ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru ceilalti, pentru România, este o nota comuna: e la fel de vesela ca înainte de Revolutie. Nu întâmplator, urma?toarea mea carte, pe care zic eu ca pariez, se intituleaza "Veselia generala". Parerea mea e ca poporul român nu s-a schimbat, e acelaşi ca şi înainte de ’89. Atunci însa se statea mai mult prin casa, nu se prea vorbea şi se credea ca este mult mai serios. Acum are posibilitatea sa se dea în spectacol, sa iasa în strada şi ne dam seama ca e mai rau decât credeam noi înainte de ’89, ca seriozitate, ca spirit critic, zic eu, sau chiar ca spirit occidental.
N-au schimbat nimic aceşti 20 de ani? Va întreb, oamenii au ramas aceiaşi?
Au ramas aceiaşi, cu deosebirea ca acum pot fi ei înşişi. Îna?inte nu puteau fi ei înşişi, pentru ca nu se puteau exprima. Dar şi acum sunt aceiaşi. De ce sa se schimbe, aveau vreun motiv?
Spuneati despre ideea de a ajunge un mare scriitor, care v-a urmarit înainte. Eu cred ca asta e un mod foarte inteligent şi un mod de a cocheta cu celebritatea, alergând dupa un lucru, iar pe de alta parte, câştigând alte 100. Pentru ca asta cu marele scriitor poate ca o s-o hotarasca posteritatea. Pâna una-alta, Ion Cristoiu a facut unele lucruri, şi-n materie de presa, şi-n materie de televiziune, de analiza politica. Nu cumva ne fluturati prin fata ochilor "scriitorul ratat"la nesfârşit şi ati urmarit cu totul altceva?
Pai, eu nu sunt scriitor ratat!
Nu, de fapt, voiam sa spun ca ne fluturati neîmplinirea unui mare scriitor şi de fapt vi s-au împlinit alte vise pe care le-ati avut.
Da, în istorie sau în domeniul cercetarii sunt foarte multe situatii în care cineva care credea ca a descoperit nu ştiu ce formula şi ca s-a afirmat în chimie se afirmase de fapt în zoologie. Probabil ca e posibil şi asta, considerând gazetaria ca o activitate colaterala, sa ramân în istoria gazetariei şi considerând litera?tura ca activitate principala, importanta, sa nu intru nici?odata în istorie ca scriitor. De cele mai multe ori, şi în cazul meu, este aproape sigur – întotdeauna am avut succes cu lucruri pe care nu le-am luat în serios. De aceea, niciodata, de câte ori am lansat un ziar sau am lansat o emisiune sau o carte, de câte ori am pa?riat zicând ca va fi un lucru extraordinar, nu a ieşit mare lucru. Şi invers. Cred ca este o caracteristica, în general, îmi ima?ginez ca nu se va împlini ceea ce doresc şi se împlineşte în realitate. Sau, deseori, te trezeşti cu lucruri pe care nu ti le-ai dorit, iar pe cele pe care ti le-ai dorit probabil ca nu o sa le ai niciodata.
De unde obsesia asta, a marelui scriitor?
Initial, nu a fost o obsesie de mare scriitor, ci obsesia de a-mi aparea numele undeva. În liceu am fost fericit când mi-a aparut numele în revista Rebus. Eu aşa am debutat, în Rebus. Erau nişte "prostioare" în Rebus, desenai un mar şi o para şi din ele ieşea un cuvânt. Şi a scris acolo: "Ion Cristoiu, elev...". Atunci a aparut numele meu pe ceva tiparit. A fost o obsesie a notorietatii, a notorietatii pe care ti-o da scrisul, iar dupa asta a venit, pe ma?sura ce am consumat diferite etape, o permanenta auto?nemul?tumire. În facultate era un post de radio al complexului stu?den?tesc, iar eu când îi ascultam pe unii de-acolo, cum sunt acum mode?ratorii, îmi ziceam: "Dom’le, s-ajung eu sa vorbesc la radio ala...". Am ajuns la radio şi am ajuns şi directorul radioului. Apoi mi-am dat seama ca ninge la fel, ca frunzele sunt la fel şi ca nu eşti mult mai fericit decât erai înainte. Dupa asta, citeam Viata studenteasca, şi era acolo subredactia Vietii Studenteşti. Ei bine, am ajuns şi acolo, am ajuns subredactorul Vietii Studen?teşti, cu jumatate de salariu, am ajuns şi redactor-şef. Pe urma, mi-am zis: "Hai s-ajung şi la televiziune!...". Am ajuns şi la televi?ziune şi sunt la fel de posomorât ca pe vremea când ma duceam cu vaca. Poate ca şi de-asta îmi propun. Pentru ca daca îti propui sa ajungi şef de stat e un ideal reali?zabil. Daca îti propui sa ajungi un mare scriitor e un ideal, pentru ca nu vei şti niciodata, dupa cum spuneai, daca ajungi un mare scriitor.
Pe de alta parte, când va propuneati sa faceti ceva ce va doreati foarte mult, sa aveti mare succes, n-ati avut, dar când nu ati dat importanta unor lucruri s-a întâmplat sa obtineti succesul pe care vi-l doreati altadata cu orice dinadins.
Da, probabil ca e o caracteristica.
Ma întorc la cei 20 de ani dinainte şi dupa Revolutie. Spuneti-mi, cum au trecut primii şi ceilalti de dupa ’89?
Care au curs mai repede, pe care i-ati simtit mai intens, care a fost diferenta între cele doua perioade?
Sigur, daca m-aş gândi la perioada dinainte de ’89, e o pe?ri?oada cenuşie, dar în sensul bun al cuvântului. În sensul ca mari lucruri nu s-au întâmplat, a fost o perioada mai calma, iar dupa ’89a fost şi este o perioada agitata, inutil de agitata, am avut im?presia unei bolboroseli permanente, poate şi din cauza societa?tii, poate şi pentru ca am trait în mediul gazetaresc, unde ai impresia, în fiecare zi, ca s-a întâmplat un lucru extraordinar, dar, de fapt, nu s-a întâmplat. Pe când înainte nu se întâmplau lucruri extraordinare, nici destinele nu erau extraordinare.
Da?ca ma uit în urma, sunt perioade mari din viata mea, înainte de 1989, când nu au existat mari întâmplari: facultatea, apoi, din ’72 pâna-n ’81 am fost la Viata Studenteasca şi Amfiteatru, re?dac?tor-şef adjunct, din ’81 pâna-n ’87 la Scînteia Tineretului şi la supliment, pe când dupa ’89 sunt multe lucruri, proiecte, lucruri facute, neterminate... multe întâmplari, multe evenimente, sa spunem...
Care dintre aceşti ani au fost mai condensati? Mi se pare ca în aceşti 20 de ani am trait de 10 ori mai mult decât în cei 20 de ani dinainte de ’89.
Corect, aşa este! Dar asta nu înseamna ca eu am facut mai mult acum decât înainte. E o intensitate a întâmplarilor.
Nu va plac onomasticile, nu va plac aniversarile zilelor de naştere, fugiti de astfel de zile, nu sunteti deloc un animal social. De ce?
În primul rând, nu-mi place sa sarbatoresc, pentru simplul motiv ca n-am contribuit cu nimic, pentru ca oricum împlineam 60 de ani. Mi se pare stupid. Mai degraba sarbatoreşti o carte, ridicarea unei cladiri, daca eşti arhitect, formarea unui partid... atunci, zici ca ai facut ceva... Oricum, daca eram acum un betiv şi un cartofor, tot faceam 60 de ani. Oricum îi împlineam, deci n-am nici o contributie.
Nici de Sfântul Ion nu raspundeti la telefon, fugiti de toate astea. Fugiti cumva de clişeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?
Dar toata lumea ştie asta... Atunci, toata lumea vrea sa fie amabila şi este amabila obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, aşa... contrar aparentelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul asta. Prefer gestul spontan şi obişnuit. Parca şi vad cum toti se uita acolo, cum fac, de pilda, politicienii, în agendele lor sau îşi pun secretarele sa vada cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare... şi pe urma le pun sa sune.
Dar îi tineti minte pe cei care nu va suna?
tin minte în sensul ca ma mir cum au fost atât de proşti, ca politicieni, sa nu-şi dea seama ca sunt atât de uşor de câştigat. Mie n-ar trebui sa-mi dea nici un Mercedes, nici o casa... e de-ajuns sa ma sune unul într-o dimineata şi sa-mi spuna ca mi-a citit un editorial, o proza. Dar ei nu se gândesc la asta, ei se gândesc sa te cumpere aşa cum sunt cumparati ei. Daca ei sunt cumparati, cred ca şi eu pot fi...
Eu pot fi cumparat cu o vorba buna. Din punctul asta de vedere, e o mare slabiciune.
Dar, pe de alta parte, nu va gânditi ca îi nedreptatiti pe cei care cu adevarat vor sa va spuna "La Multi Ani!", sa va ureze, sa va dea un cadou, de exemplu?
Acum, la 60 de ani, nu s-au prea ostenit. Tocmai pentru ca am fost discret, nu s-au prea ostenit. Aici, chiar ma temeam, în prostia mea, evident, ca o sa fie aşa, o mica sarbatoare a presei. N-a fost. Ma refer la generatiile de tineri pe care i-am format eu...
De ce nu exista recunoştinta în România? De ce e atât de rara recunoştinta, mai ales în presa?
Pentru ca toti cei pe care i-am crescut şi cei pe care i-ai crescut şi tu ajung şi ei mari şi sunt convinşi ca au ajuns prin ei înşişi şi ca sunt mai mari decât tine.
Atât de simplu sa fie raspunsul?
Da, este foarte simplu din acest punct de vedere. Recunoştinta au numai când eşti şeful lor, dupa aceea nu mai exista nici o recunoştinta.
Recunoştinta exista numai atunci când ai un interes, practic, nu?
Poate ca, anticipând o întrebare, e nedrept când se spune ca am format generatii numai dupa ’89. Am avut prilejul acum sa ma uit pe suplimentul literar artistic al Scînteii Ti?ne??re?tului. L-am sunat pe Stelian Tanase sa-i spuna lui Mircea Di?nes?cu, cu care nu vorbesc, nu ştiu cu ce se ocupa acum, ca i-am gasit nişte tablete extraordinare în acel supliment. Mi-am exprimat înca o data amaraciunea ca nu face publicistica literara. Aşa am des?co?perit câti oameni au publicat la Viata Studenteasca şi în al?tele...
I-ati promovat?
Iaraşi este o nedreptate. Niciodata nu s-a sarbatorit când s-au împlinit nu ştiu câti ani de la supliment, a fost o adevarata şcoa?la, erau acolo Matei Vişniec, Mircea Cartarescu... a ieşit acum o pagina întreaga de versuri şi nimeni nu s-a mai gândit acum...
Aveti colectia, o pastrati acasa?
Nu, ma duc la biblioteca.
Dar nu aveti pasiunea de a colectiona, de a tine colectii cu ziarele pe care le-ati facut?
Nu, nu mai au loc. O sa-i cada într-o zi planşeul celui care sta sub mine... Nu mai am loc de carti!
Eu v-am vizitat demult, odata, acasa, nu mai ştiu cu ce ocazie, şi am fost uimit de faptul ca, atunci când vine vorba despre documentare, sunteti de-a dreptul diabolic. Aveati o foarfeca şi tot ceea ce va interesa decupati şi puneati într-un dosar, legat de un subiect sau de un personaj anume. Aveti şi-acum obiceiul acesta?
Da. Am şi-acum tot felul de dosare. La un moment dat, mi-am pus problema, pentru ca unele sunt din 2004 şi aşa mai departe, şi în politica s-au schimbat atât de multe, încât n-am curajul sa le arunc, pentru ca foarte multe lucruri le poti gasi acolo.
Cum se face ca Ion Cristoiu, care este un fan, aş putea spune, al telefoanelor de ultima generatie, atunci când e vorba de documentare, face o documentare empirica, cu foarfeca, ziarul şi dosarul?
E o chestiune de scris. Poti sa le pui şi pe foldere. La mine, subiectele sunt pe teme, personaje, probleme. Adunate la un loc – le pui, sa zicem, de-a lungul unei saptamâni, cum ar fi cele despre o criza –, când le reciteşti pe toate, le iei ca pe o broşura, descoperi foarte multe lucruri şi ideile îti vin mai uşor. Pe când, pe internet le descoperi mai greu în foldere.
Mai primiti mesaje în timpul emisiunii?
Primesc. Nu aşa de multe cum primeai tu, dar primesc.
Toate sunt legate de emisiune sau de o informatie despre subiectul pe care îl discutati?
În primul rând, nu recunosc niciodata numerele, sunt multe pe care nu le-am trecut în agenda, dar majoritatea sunt comentarii cu partenerii de dialog. Oricum, când sunt lucruri interesante, le spun.
Pentru ca tot sunt 60 de ani şi vorbim despre vârsta aceasta, spuneti-mi care ar fi definitia unui scriitor pentru timp? Are scriitorul Ion Cristoiu o definitie pentru timp?
O, ce întrebare grea! ... Nina Cassian are o poezie pentru timp şi mi-a placut cum a scris, ca "fuge timpul cu piciorul ridicat".
Fuge foarte tare?
Sigur, în materie de timp eşti obligat, ca şi în materie de viata şi de moarte, sa spui ca aşa e. Trece timpul, chiar trece!... Probabil ca la 20 de ani nu-mi imaginam ca o sa ajung la 60 de ani.
V-ati trait viata la timpul potrivit? Ati trait, ca sa pun o întrebare filozofica, în timpul vietii dumneavoastra?
Da, nu cred ca putea fi mai mare noroc ca la vârsta maturitatii sa traieşti atâtea lucruri. N-am trait un razboi mondial, dar am apucat regimul comunist, am prins o "minirevolutie", sa-i zic, dupa asta am trait democratia şi sper sa prind şi prabuşirea ca?pitalismului şi revenirea comunismului. Chiar c-ar fi interesant!
Practic, daca ar fi sa va alegeti o epoca în care sa traiti, ati alege aceeaşi perioada?
Aceeaşi perioada, pentru ca ai posibilitatea sa compari. De exemplu, înainte de 1989, nu-mi faceam prea mari iluzii privind capitalismul, pentru ca ştiam, cunoşteam capitalismul de la scriitori. Şi, pornind de la premisa ca sunt sceptic, nu-mi faceam iluzii ca o sa fie Raiul pe Pamânt, dar nici nu-mi imaginam ca o sa fie un capitalism cum e cel românesc, adica în sensul de capitalism comunist, în care, ca sa rezolvi ceva, ai nevoie tot de pile. Nu! În comunism îmi era mult mai uşor. Dadeam un telefon, spuneam: "Alo, sunt Ion Cristoiu", şi rezolvam mult mai uşor. Acum, îmi este mult mai greu.
Da, dar acum e o diferenta mare între ce erati şi ce sunteti. Înainte dadeati un telefon şi spuneati: "Sunt Ion Cristoiu, de la Scînteia Tineretului sau de la suplimentul literar al Scînteii Tineretului", iar acum spuneti doar atât: "Sunt Ion Cristoiu!".
Pai, acum e democratie şi economie de piata. Acum n-are im?portanta. Şi înca ceva, spre deosebire de multi colegi de ge?ne?ratie, eu nu cred în puterea presei, şi sunt sincer când o spun.
Nu credeti în puterea presei, dar ati trait din puterea presei!
Adica nu cred în puterea presei de a rezolva ceva... Are putere când i se da putere.
Când vor cei de la putere?
Da, corect, când vor cei de la putere. Uitati-va, poti sa duci campanii, cum duce şi Jurnalul National, şi tot nu se rezolva nimic. E de-ajuns sa i se dea un dosar unui ziar de catre un politician care vrea ca problema respectiva sa se rezolve şi a doua zi, adversarul lui e dat afara, dupa ce apare articolul.
Cât de lung şi de dureros e drumul de la Ion Cristoiu de la Scînteia Tineretului la simplul Ion Cristoiu?
E un drum pe care, sigur, camionul în care m-am urcat a fost ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Pentru ca deja în 1987, când am fost trimis în "exil" la revista Teatrul, fusesem trimis de la redactor-şef adjunct, la Scînteia Tineretului, la o revista lunara. În primul rând, nu-mi imaginam ca o sa cada comunismul.
Am avut însa o mare inspiratie ca mi-am adunat – am scris mai mul?ta proza satirica şi am adunat totul într-o carte, batuta la maşina – şi-am zis atunci: "Am scris o carte!"... Şi am pus-o în raft. Sigur ca, dupa 1989, am reuşit s-o public.
Câti ani aveati în ’89?
M-am nascut în ’48. Aveam...
41 de ani!
Ce tânar eram!... Eram putin trist, aşa, înainte sa împlinesc 60 de ani, dar m-a liniştit putin fostul prim-ministru Adrian Nastase, care m-a sunat de dimineata, ca PSD-iştii sunt buni la d’astea, şi mi-a zis: "Domnule Cristoiu, şi eu sunt neliniştit ca voi împlini 60 de ani, dar când ma gândesc ca Ion Iliescu avea, în decembrie 1989, 60 de ani şi a mai condus tara şi a facut politica înca 20 de ani, sunt optimist"... Uneori, ma gândesc şi eu ca daca Iliescu, la 60 de ani, s-ar fi considerat "terminat"... De fapt, destinul lui mare a început la 60 de ani. Poate ca şi pe noi ne aş?teap?ta un asemenea dar. Vreau sa spun un lucru foarte important, pe care multi nu-l înteleg, mai ales cei tineri, ca exista mo?mente în viata despre care crezi ca sunt nenorociri, dar, de fapt, ele se dovedesc, din perspectiva, benefice. Mutarea mea la re?vista Teatrul, la un lunar, mi-a dat posibilitatea sa scriu mai mult.
Dramele la timpul prezent pot deveni în timp...
Nu pot deveni... De exemplu, toata lumea care zice "ce nenorocire a fost în februarie 1997, când ati plecat de la Evenimentul Zilei! A fost momentul cel mai bun al vietii mele acea plecare. Imaginati-va acum, eu, la Evenimentul Zilei!... Ei, plictisiti de mine, eu, plictisit de acest ziar... A fost o relansare pentru mine.
E un fel de-a spune ca eu traiesc o mare nenorocire, pentru ca sunt de 15 ani în acelaşi loc?
Da, nu ti-ar strica o schimbare în viata! În sensul ca, de cele mai multe ori, noi consideram ca e un necaz, dar, de fapt, daca te gândeşti bine, poti sa şi transformi acest necaz într-un lucru bun, uite ca pâna la urma se dovedeşte ca e invers. Şi plecarea de la Realitatea a fost un lucru bun. Va imaginati sa fi fost în continuare, de la ora opt şi jumatate sau noua dimineata, pâna la ora doua noaptea în televiziune...
Din punctul asta de vedere, înseamna ca sunteti un om fara regrete.
Da. Şi cel mai bun lucru ar fi daca s-ar închide presa! Pentru mine, ar fi solutia ideala.
Chestia asta este pur şi simplu geniala!
Da, pentru ca sunt suficient de slab, ca sa nu rezist la notorietatea ieftina pe care ti-o da presa. Dar atunci m-aş închide în biblioteca şi aş spune: "Dom’le, asta-i viata, n-am ce sa fac, trebuie sa citesc"...
V-ati imaginat vreodata la 60 de ani?
Nu. Şi mi se pareau aia de 60 de ani foarte batrâni... Dar eu, acum, la 60 de ani, am impresia ca sunt tânar.
Frumos spus! Asta era în urmatoarea întrebare: Ce dife?renta este între ceea ce credeati ca veti fi la 60 de ani şi ceea ce sunteti acum?
Pai, nici nu-mi imaginam ca voi împlini vreodata 60 de ani.
Care sunt întrebarile vârstei de 60 de ani?
E o întrebare destul de dificila! Cred ca întrebarile sunt legate de un lucru pe care l-a spus un tip, care se numeşte Fidel Castro.
A spus ca "nenorocirea acestei vârste" – el avea 70 de ani când spunea asta – "este ca spiritul ramâne tânar, ca la 25 de ani, dar fortele fizice"...
Cu alte cuvinte, ati mai vrea, dar nu mai puteti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu