România este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
Barbu Stefanescu Delavrancea
Răsfoind revista “Magyar Democrata” (anul VII, nr. 34/20 august 2003), la pagina a 52-a am dat de o corespondenţă a numitului Keébe György (din Budapesta) care – pe marginea unor recomandări vizând locurile de neuitat ce trebuie vizitate în Ardeal (milenara piatră de hotar de la Ghimeş, “Secuiul de fier” din Odorhei etc.) – aduce nişte completări în aceeaşi ordine de idei, menţionând şi alte obiective în stare să producă tahicardie vizitatorului din “Patria Mamă”. Iată textul cu pricina:
“În drumul spre Gheorgheni opriţi-vă la Gyorgyofalu (denumirea românească ne scapă) pentru a vedea, în curtea bisericii, blocul de marmoră - aflat acolo şi în perioada comunistă - ce poartă următoarea inscripţie: TRECĂTORULE, NU UITA CĂ ACEST PĂMÂNT A FOST DINTOTDEAUNA SECUIESC – ŞI VA RĂMÂNE CA ATARE ÎN VECI! (…)
Dealtfel, în întreg Ardealul, vizitarea cimitirelor ar trebui să devină o practică obligatorie – spre a se putea vedea cine au fost, de fapt, cei ce au trăit, în ultimul mileniu, pe aceste meleaguri.”
Cele de mai sus mă întorc în urmă cu vreo cinci ani, când, într-un context de aceeaşi factură, nu mi-am putut reprima impulsul de a da o replică. Similitudinea cu pricina şi, pe de altă parte, actualitatea nealterată a replicii mă determină s-o reproduc.
Care popor şi care patrie?
Cultul morţilor include nu numai elementarul gest de respect şi de igienă al înhumării sau ritualul ce vizează “odihna” şi ipotetica rută transcendentală a celui intrat în nefiinţă, ci şi preţuirea şi veneraţia pentru înaintaşi, pentru lanţul genetic (sau “cordonul ADN”) ce ne leagă de aceştia, simbol de continuitate şi permanenţă - de neconceput în afara unui anumit timp istoric şi a unui anume spaţiu geografic.
Cultul morţilor, al strămoşilor este, în această accepţiune, suportul tuturor elementelor ce asigură consacrarea şi păstrarea unei identităţi a unui areal existenţial, a unei deveniri în timp şi spaţiu. Însăşi istoria este de neconceput fără acest cult.
În lumina celor de mai sus, un cimitir este un document istoric, sau, în funcţie de vechime, unul arheologic. Drept care, acest document este cultivat şi folosit dacă reprezintă un argument pro domo, iar în caz contrar este pângărit, distrus, sau contestat peste veacuri. Ca, de pildă, în Secuime, unde în perioada 1940-1944 erau vânaţi şi batjocoriţi, deopotrivă, viii şi morţii (în cimitirul din Odorheiul Secuiesc, ca să dăm un singur exemplu, nici o piatră funerară, nici o cruce de român n-a scăpat neprofanată în fel şi chip) şi unde astăzi se trece cu buldozerul peste cimitire întregi de-ale românilor. Pe de altă parte, aceiaşi “campioni ai toleranţei etnice şi religioase”, pentru a-şi proba vechimea şi “întâietatea” în Ardeal, printre alte “argumente”, se folosesc şi de preponderenţa şi vechimea monumentelor funerare (fireşte, în mediu urban doar), “uitând” că, secole în şir, românii nu aveau acces în oraşe, nu se puteau aşeza “intra-muros” decât cu preţul asumării prealabile a unei totale deznaţionalizări. Că aşa a fost, o poate ilustra o simplă plimbare prin oricare din cimitirele oraşelor, mai mici sau mai mari, din Ardeal. Să alegem, la întâmplare, cimitirul central din Cluj-Napoca şi să parcurgem o singură alee a acestuia.
Ce vom constata? Toate crucile, toate monumentele funerare ce datează de dinainte de 1918 poartă inscripţii exclusiv ungureşti, numele celor înhumaţi, scris cu ortografie maghiară, fiind de asemenea maghiar. (De notat că germanii au un cimitir separat, mai vechi şi cu inscripţii în limba respectivă). La o citire mai atentă a epitafurilor vom constata, însă, că o parte (nu foarte mică) a celor ce-şi dorm somnul de veci sub pietrele funerare cu pricina au fost, cândva (ei, sau înaintaşii lor) români. Astfel, sub “Itt nyugszik” (Aici odihneşte), vom găsi, pe ici – pe acolo, nume ca: Moise Géza, Hidán János, Daraboncz János, Brendus Gergely, Hetman Miklos, Morosán Tódór, Placsintár János, Vulpán György şi aşa mai departe. N-ar trebui s-o spunem, toţi aceşti Moise, Hidean, Darabonţ, Brânduş, Hatman, Mureşan, Plăcintar, Vulpean (sau Berszán – Bârsan, Demjén – Demian, Argyelán – Ardelean, Raduly – Radu, Korbuly – Corbu etc. etc.) şi-au plătit statutul de orăşeni cu preţul deznaţionalizării. Dealtfel, în acele vremuri de “toleranţă” şi “multiculturalitate”, românii din Ardeal se “bucurau” şi de mai multe alte discriminări “pozitive”, dacă ar fi să amintim doar interdicţia de a-şi dura case, biserici sau împrejmuiri din alt material decât cel lemnos. Asta tot din “autonomie culturală” şi pentru a-şi “păstra” identitatea şi fiinţa naţională. Aşa cu “raiul minorităţilor” în care au fost nevoiţi să vieţuiască, secole în şir, strămoşii noştri, sub imperiul catolic al Habsburgilor, sau pe vremea dualismului Austro-Ungar.
Să revenim însă la numitul Placsintár János, pe a cărui piatră funerară, la loc de cinste, se află o stemă nobiliară. Nu ştim dacă, la vremea respectivă, acesta şi-a trădat neamul pentru a-şi păstra titlul sau pentru a-l dobândi? Oricum, important ni se pare faptul că în întreg cimitirul de care ne ocupăm nu mai există vre-un caz similar. Cât îi priveşte pe ceilalţi, pe muritorii de rând, departe de noi intenţia de a-i condamna. De condamnat sunt acei ce i-au discriminat (eufemism de-a-dreptul jenant) şi, în egală măsură, urmaşii lor din zilele noastre, care-şi continuă nestingheriţi opera, folosind când buldozerul, când mijloace mai sofisticate. Vom ilustra, în cele ce urmează, cât de inepuizabilă în nuanţe şi posibilităţi este paleta la care se recurge.
Rămânem, în continuare, în Cimitirul Central al capitalei transilvane, pe care îl abordăm prin intrarea de pe Calea Turzii. Imediat după intrare, în stânga aleei principale, pe un teren mărginit de acesta, de gardul exterior, de cel ce priveşte spre Observatorul Astronomic şi de cimitirul ostaşilor sovietici, se află ceea ce îndeobşte se cunoaşte sub denumirea de cimitirul Eroilor. Urcăm pe nişte trepte, traversăm un spaţiu liber şi ne aflăm în faţa unui monument impunător de marmoră, pe care stă scris: “Slavă ostaşilor români care s-au jertfit pentru eliberarea patriei”. Până aici totul pare a fi în regulă. Dacă examinăm însă cele 373 de morminte aflate de-o parte şi alta a monumentului, constatăm, cu nedumerire şi stupefacţie, că abia 100 din acestea adăpostesc ostaşi români, restul fiind străini, 203 unguri şi 70 germani. Mai mult, inscripţiile de pe crucile respective sunt în limbi străine. Nu numai atât, un grup compact de morminte de “gyalogos”-i (infanterişi), “huszár”-i (cavalerişti) şi “tüzér”-i (artilerişti), însumând 133 de cruci, este străjuit de o troiţă pe care scrie: “Cei ce mor pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor poporului sunt eroi. Glorie lor.”
Singurea reacţie firească, în faţa tabloului descris, a fi să ne întrebăm: care patrie şi care popor?; ostaşi români din a cui armată?; ce fel de eliberare?; a cui şi de sub cine?
Fireşte, orice militar care şi-a dat viaţa pentru o cauză în care a crezut, sau a servit-o doar din datorie, chiar dacă a luptat, după 23 august, împotriva României, chiar dacă, în octombrie 1944, s-a opus cu arma în mână românilor veniţi să elibereze Clujul, îşi are dreptul la un loc de veci şi la o cruce la căpătâi. Dar nu în cimitirul eroilor neamului! Nu alături de ostaşii români care s-au jertfit pentru eliberarea Ardealului şi a capitalei acestuia, Clujul, exact de sub ocupaţia maghiară!
P.S. Se vor întreba unii ce legătură au cele de mai sus cu ideea de la care am pornit sau cu lărgimea evantaiului diversionist al forţelor ce se străduiesc, de peste 80 de ani, să anuleze realităţile post-trianonice (dar şi temeiurile celor statutate atunci şi acolo)? Desigur, nu aceasta este întrebarea care se impune, ci cum de a fost posibilă materializarea respectivei anomalii? Răspunsul e simplu: a fost vorba de falsificarea (cu bătaie mai lungă) a istoriei, de cenzurarea unui “document” care ar fi putut incomoda într-un viitor oarecare şi într-o anume conjunctură, iar materializarea contrafacerii a fost posibilă în condiţiile în care Ardealul de Nord a rămas încă mulţi ani de zile sub hegemonia, de facto, a maghiarimii ardelene – singurul element colaboraţionist de care au beneficiat – atunci şi acolo – forţele comuniste de sorginte NKVD-istă!
…………………………………………
Iată, aşadar, situaţia reală din cimitirele ardelene (urbane, dar şi rurale - în speţă în secuime) şi măsura în care acesta reflectă “cine au fost cei ce au trăit, în ultimul mileniu, pe aceste meleaguri”!
Cei ce ne contestă autohtonitate şi continuitatea – cu o viză mai mult decât evidentă - au cenzurat nu numai istoria, ci şi cimitirele, au maghiarizat nu numai actele de identitate, ci şi epitafurile, au exterminat – fizic sau identitar – nu numai viii, ci şi morţii! Şi o fac - şi astăzi - în Secuime!!! Dar, desigur, de falsificarea istoriei şi de deznaţionalizarea minorităţilor tot noi suntem acuzaţi!
de Zeno Milea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu