Istoria Partidului Social Democrat

Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române prin intermediul tinerilor care îşi făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcîndu-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecţiei pentru cultura franceză. Mai ales după revoluţia de la 1848, ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitoreşti şi socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul şi Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicaţii s-au format cercuri socialiste, în cadrul cărora s-au afirmat personalităţi ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde. Un aflux important l-a avut venirea în ţară a unui grup de emigranţi ruşi şi basarabeni, cunoscuţi sub numele de narodnici, prigoniţi de autorităţile ţariste, între care se remarcau Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu şi dr. N. Russel. Ei au adus o infuzie nouă de idei socialiste de tip anarhist, dominante în Rusia, dar şi de tip german, prin intermediul mai multor reviste, între care s-a remarcat Contemporanul (1881). În paginile acestuia au publicat articole socialişti de marcă – Vasile Conta, Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mortun, Theodor Sperantia, Sofia Nădejde, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille, Vasile Lates, s.a. Ei au dat o orientare modernă mişcării socialiste românesti, prin sprijinirea implicării în lupta politică legală. Această orientare s-a concretizat prin apariţia, în 1886, a studiului lui Gherea, Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o analiză a societăţii româneşti care susţinea formarea unui partid socialist românesc şi o serie de revendicări democratice de perspectivă (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).
La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea şi de programul de la Erfurt al social-democraţilor germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român. Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, organizarea învăţămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Partidul a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent, sub influenţa tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitoreşti au fost desfiinţate cu excepţia clubului de la Bucureşti, în cadrul căruia au continuat să activeze personalităţi ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan şi Christian Racovski.
La 31 ianuarie 1910 a fost înfiinţat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu şi Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, “Neoiobăgia” a avut o influenţă importantă asupra orientării partidului. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaţionalei a II-a de la Basel (1912) şi Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluţii pacifiste.

PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitînd democratizarea ţării şi transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, PSDR şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rîndurile sale s-au desprins mai multe facţiuni şi grupuri disidente. Congresul din 7 mai 1927 a hotărît centralizarea întregii mişcări socialiste prin constituirea Partidului Social-Democrat (PSD), iar printre membrii săi se numărau George Grigorovici, Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Theodor Iordănescu, Ion Pas. A urmat o perioadă de scindări generate de relaţionarea cu celelalte partide, respectiv cu PNŢ şi PNL, în vederea accederii la putere. În perioada dictaturii regale, PSD şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin-Titel Petrescu. Deşi se aflau în tratative cu comuniştii pentru organizarea luptei antifasciste, social-democraţii români au întrerupt contactele cu comuniştii, care susţinuseră anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS.

După 23 august 1944, PSD a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, Constantin- Titel Petrescu şi alţi lideri regionali ai PSD au refuzat să participe. PSD era în pragul scindării deoarece o parte a socialiştilor doreau o colaborare cu comuniştii. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărîrii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR constituindu-se apoi, în mai 1946, în Partidul Social-Democrat Independent (PSDI). În manifestul PSDI se arăta că partidul este promotorul adevărat al social democraţiei româneşti. În februarie 1948 PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR). Două luni mai tîrziu, liderii PSD au fost arestaţi, fapt ce a condus la dispariţia partidului din viaţa politică.

După Revoluţia din 1989, perioada de tranziţie de la comunism la democraţie a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocaţie social-democrată. Partidul Social Democrat actual se consideră continuatorul mişcării social democrate de dinaintea instaurării dictaturii comuniste.
Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea regimului comunist a fost Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. Beneficiind de legitimitate istorică, PSDR nu a reuşit, însă, să obţină şi o legitimitate electorală aptă de a-l face să exercite o influenţă semnificativă asupra actului de guvernare. După o alianţă temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu PD în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianţă, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul coaliţiei CDR-USD-UDMR, dar existenţa sa a fost de scurtă durată. După eşecul acestei guvernări, dezamăgit de colaborarea cu PD şi confruntat cu riscul de a nu mai intra în Parlament, PSDR a decis în 2001 fuziunea cu PDSR şi formarea Partidului Social-Democrat (PSD).

La 6 februarie 1990 s-a înscris în registrul partidelor politice Frontul Salvării Naţionale, rezultat al transformării FSN din organ provizoriu al puterii de stat în mişcare populară. În aprilie 1990 a avut loc prima Conferinţă Naţională a FSN, care l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Iliescu. Deşi a câştigat alegerile din 20 mai 1990, FSN era în pragul destrămării. Convenţia Naţională a FSN din 16-17 martie 1991 a fost momentul primei încercări de aşezare pe baze doctrinare a partidului. Potrivit moţiunii „Un viitor pentru România”, FSN era definit ca un „partid de centru stânga care se inspira din valorile social-democraţiei moderne europene”. Conventia FSN din 27-29 martie 1992 a fost momentul în care diferenţele de viziune au determinat divizarea FSN. Susţinătorii moţiunii „Viitorul – Azi” au câştigat în urma votului iar Petre Roman a devenit preşedintele FSN. Grupul celor care au pierdut alegerile în interiorul FSN s-a desprins şi a format un nou partid, Frontul Democrat al Salvării Naţionale. La prima Conferinţă Naţională a noului partid, care a avut loc în 27-28 iunie 1992, s-a hotărât susţinerea lui Ion Iliescu pentru alegerile prezidenţiale. Susţinătorii moţiunii „Viitorul- Azi”, deşi au reuşit să se impună în interiorul FSN, au pierdut alegerile parlamentare din 1992. Ulterior, FSN şi-a schimbat denumirea în Partidul Democrat (PD)

La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 FDSN, proaspăt înfiinţat după sciziunea FSN, a obţinut primul loc, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele României cu 61,5% din voturi. La un an de la constituire, FDSN şi-a reafirmat orientarea social-democrată, cu prilejul Conferinţei Naţionale din 9-10 iulie 1993, când şi-a schimbat denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România. Totodată s-a realizat şi fuziunea prin absorbţie cu Partidul Solidarităţii Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist şi Partidul Socialist Democratic din România. Aflat la guvernare în legislatura 1992-1996, PDSR a suferit un proces accentuat de erodare şi a pierdut alegerile din toamna anului 1996. Între anii 1996-2000, PDSR s-a aflat în opoziţie, perioadă în care a acumulat o experienţă extrem de importantă şi şi-a construit în mod realist şi pragmatic strategia pentru a reveni la putere.

În anul 2000, PDSR împreună cu PSDR şi PUR, partid de orientare social-liberală, au constituit Polul Democraţiei Sociale din România (7 septembrie 2000). Acest bloc electoral a câştigat alegerile legislative din noiembrie 2000. Una dintre clauzele contractului politic dintre PDSR si PSDR a fost prevederea potrivit căreia, după alegeri, se va realiza fuziunea dintre cele două partide social democrate. Astfel, în iunie 2001 pe scena politică are loc o importantă clarificare a zonei de centru-stânga, prin constituirea Partidului Social Democrat, rezultat din unificarea celor două partide. La Congresul de constituire a PSD, Adrian Nastase a afirmat voinţa politică a noii formaţiuni de a reprezenta social-democraţia modernă, dinamică, racordată la problemele şi priorităţile actualităţii. Preocuparea pentru conexarea doctrinară a PSD la noile realităţi a determinat apariţia în 2002 a documentului „Spre normalitate – o viziune social-democrată modernă privind viitorul României”, material care propune principalele direcţii de acţiune ale perioadei post- tranziţie. La reuniunea de la Snagov din februarie 2003, preşedintele PSD, Adrian Nastase a afirmat că se consacră astfel refacerea unităţii social-democrate pe baze ideologice clare şi neconflictuale, precum şi concilierea dintre tradiţia şi modernitatea stângii democrate românesti. Procesul de unificare şi modernizare a stângii democrate româneşti a favorizat apropierea PSD de structurile social-democrate internaţionale – Internaţionala Socialistă şi Partidul Socialiştilor Europeni. În iunie 2005 PSD a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni. PSD a dezvoltat relaţii consistente de colaborare cu partidele social-democrate europene, semnificative în acest sens fiind reuniunile grupurilor parlamentare de lucru româno – germane (PSD-SPD). PSD a semnat acorduri de cooperare şi parteneriat cu partide membre ale familiei social-democrate, având o agendă consistentă de întâlniri bilaterale cu conducerile principalelor formaţiuni ale Internaţionalei Socialiste. Perioada 2000-2004 a fost extrem de importantă pentru afirmarea şi consolidarea PSD ca unic reprezentant al social-democraţiei în România. Pe de altă parte însă, supus unui inerent proces de erodare ca urmare a actului guvernării, PSD a intrat în opoziţie în urma alegerilor din noiembrie 2004.

La Congresul din aprilie 2005 a fost desemnată noua conducere a partidului, iar noul preşedinte, Mircea Geoană a afirmat dorinţa PSD de a-şi consolida baza doctrinară şi de a face o opoziţie constructivă în perioada următoare. A urmat o perioada de repoziţionări politice si structurale, orientate spre modernizare şi o mai bună integrare în familia socialistă europeană. O serie de lideri contestaţi, unii dintre ei anchetaţi de justiţie, au parăsit partidul sau au fost îndepărtaţi din funcţiile deţinute. Congresul din 10 decembrie 2006 l-a reconfirmat în funcţia de preşedinte al PSD pe Mircea Geoană, şi a adus la conducerea partidului o echipa tânără şi dinamică, marcând sfarşitul perioadei de ccriză a partidului. Programul prezentat de către echipa preşedintelui Mircea Geoană, “România Socială”, încearcă să ofere o viziune nouă, progresistă şi europeană, social-democraţiei române, şi a alternativă guvernarea de dreapta.