luni, 28 septembrie 2009
Cum scapam de Basescu?
Întrebarea aceasta a fost rostita de mai multe ori în ultimele emisiuni la care a participat Octavian Paler. Ea are forta unui testament politic si revine obsedant, pe masura ce România trece dintr-un scandal înca neterminat în altul si mai violent. În cei peste trei ani de circ, de la primul ministru Tariceanu pîna la Guvern si Parlament, de la oamenii de afaceri si pîna la grupurile de media, toti si toate institutiile au fost pe rînd tinte ale mîniei prezidentiale. Cu o exceptie: partidul scula si bascula numit mai nou si PD-L! Traian Basescu a jucat cu destul talent rolul de salvator al natiei. El a pozat cu succes în rolul de aparator al democratiei, al institutiilor statului, al românului sarac, al independentei energetice, al banului public, al întregirii României si al cîtor cauze românesti or mai fi fiind din care presedintele si-a dat seama ca ar fi putut stoarce o lacrima sau un vot. Ei bine, pentru toate acestea, Traian Basescu n-a facut absolut nimic. N-a determinat nici o mustata de progres, n-a combatut nici un fel de coruptie, n-a devoalat nimic din functionarea politiei politice. Timp de peste trei ani, Traian Basescu s-a marginit la a striga ca tara si institutiile ei sînt în pericol. Asta a fost tehnica de a le tine sub control si de a-i ameninta pe adversari. Invocînd mereu pericolul la adresa statului, el i-a transformat pe adversarii sai în inamicii României numai si numai pentru a-si extinde controlul financiar, informativ si de putere asupra zonelor în care nu putea misca nici o decizie si nici un ban. Scandalurile n-au fost decît o tehnica de mentinere a puterii, ele avînd ca efect principal decredibilizarea tarii, a pietii românesti si a institutiilor statului.
România, vrajita pentru început de sprijinul anglo-american, s-a trezit o tara derutata si ignorata de aliati. Principalul corespondent al marinarului dîmbovitean, petrolistul texan, traverseaza si el un final de mandat de un penibil similar. Unul dintre cele mai frumoase vise ale rezistentei românesti de dupa razboi a sfîrsit prost. Urmasii luptatorilor din munti au izbutit sa transforme si venirea americanilor într-o operatiune cu iz dîmbovitean. Mai ramîne de explicat un mister. Cum s-au cuplat americanii într-o axa (pe care n-au recunoscut-o niciodata!) cu un continuator al serviciilor secrete ale lui Nicolae Ceausescu? Din nepasare, cu inconstienta sau din cinism? Sau colaborarea fructuoasa dintre serviciile secrete americane si cele românesti (încununata cu înscaunarea unui marinar cu comportament aventuros, dar si de sabotor profesionist!) are la baza o preluare a securitatii lui Nicolae Ceausescu de catre CIA? Ipoteza, oricît este de socanta, merita cercetata cu atentie, mai ales ca o cercetatoare franceza, Catherine Durandin, specialista în serviciile secrete, pomeneste despre folosirea studentilor si a societatii civile din România pentru aducerea lui Traian Basescu la putere. Asta ar explica si violenta cu care camarila culturala si jurnalistica (Catalin Avramescu, Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Monica Macovei, Mircea Mihaies etc) se constituie într-un veritabil desant de aparare si mentinere la putere a lui Traian Basescu. Numai daca marinarul reprezinta planul (deocamdata esuat!) al americanilor de a se instala fara nici o conditie si negociere în România ne putem explica sustinerea oarba si activismul violent, în genul anilor l950, desfasurat de cei mai multi dintre acestia, multi dintre ei bursieri sau beneficiari de fonduri americane.
Ce legatura are securitatea cu chip nou din spatele lui Traian Basescu cu securistii lui Nicolae Ceausescu? Mai exista o diferenta sau nu este decît acelasi mecanism? Parerea mea este ca serviciile secrete de vreme noua, nascute din aceeasi pisica, sînt net diferite de cele vechi. Au un alt patron, mult mai scolit într-ale democratiei. De aceea, ele si lupta împotriva politiei politice de tip comunist (dar nu atît de tare încît sa putem stabili filiatiile, continuatorii, urmasii si unele asemanari mai mult sau mai putin esentiale).
Încercarea de extindere a cercului NATO cît mai departe spre Est, în spatiul fostei Uniuni Sovietice, în zona marilor resurse energetice, a pierdut un tempo important prin aparitia în ecuatia politica si strategica a unui personaj mai imprevizibil decît se estima. Traian Basescu a produs cam aceleasi pagube de timp, credibilitate si bani si pentru România, si pentru Uniunea Europeana si chiar pentru NATO. De la aceasta consecinta ar trebui privite si alegerile prezidentiale din 2009!
Un articol de Cornel Nistorescu
20.03.2008
Doctrina Social Democrată
Social-democratia reprezinta, conform Manualului de politologie, doctrina politica privind organizarea si conducerea democratica a societatii, avand la baza principiile egalitatii si dreptatii sociale, ale promovarii intereselor producatorilor de valori materiale si spirituale, ale protectiei sociale a categoriilor de cetateni defavorizati, prin limitarea puterii claselor sociale avute, indeosebi a monopolurilor.
Geneza doctrinei politice social-democrate are la baza, pe de o parte, ideile socialistilor utopici, iar pe de alta parte, ideile marxiste din a doua jumatate a secolului trecut. Ideile au aparut odata cu manifestarea relatiilor de productie capitaliste care, desi marcau un element de progres pe calea dezvoltarii societatii, generau totusi, in mod inevitabil si inegalitati sociale.
Ca o reactie la aceasta realitate, apar in domeniul gandirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de ‘utopic’ s-a impus mai ales de la titlul lucrarii lui Thomas Morus ‘Utopia’, cuvant provenind din limba greaca, insemnand ‘ceva fara loc’, ‘nicaieri’, adica ceva ce nu exista in realitate. De aceea, in limbajul obisnuit ‘utopic’ insemana irealizabil, iar in legatura cu ideile social-politice promovate de socialismul utopic se refera la o constructie imaginara, himerica, a unei societati viitoare. Anumite idei ale socialismului utopic persista si astazi in diferite tari, mai ales in cele subdezvoltate.
Social-democratia s-a inspirat, dupa cum s-a aratat, nu numai de la socialismul utopic, ci si de la ideile socialiste ale lui Marx si Engels, idei considerate ca apartinand socialismului. Marx si Engels considerau ca inevitabila disparitia capitalismului si inlocuirea acestuia cu o noua societate, cea socialista, reclamata de legile obiective ale dezvoltarii sociale, bazata pe proprietatea comuna supra mijloacelor de productie si lipsita de exploatare.
Social-democratia, ca doctrina politica, a cunoscut mai multe faze in evolutia sa.
• O prima faza poate fi considerata cea din perioada premergatoare primului razboi mondial, cand social-democratia se considera o doctrina politica ce viza organizarea si conducerea democratica a societatii pe calea trecerii la o noua oranduire sociala, faurita pe baza politicii partidului clasei muncitoare, care sa ia locul capitalismului prin reforme. Pe o astfel de gandire politica s-a desfasurat inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea procesul de constituire a unor partide muncitoresti social-democrate in diferite tari, unele dintre ele unindu-se in asociatii internationale muncitoresti. In cadrul social-democratiei din acea perioada a inceput sa se dezvolte un curent de gandire de factura extremista, in frunte cu Lenin, care va duce la o noua doctrina, cea comunista, de tip marxist-leninist care, dupa primul si al doilea razboi mondial, va sta la baza sistemului totalitar comunist.
• Datorita acestei noi situatii care s-a creat, doctrina politica social-democrata a intrat intr-o noua faza de dezvoltare, care a durat pana in zilele noastre. Mentinandu-si conceptia initiala cu privire la transferarea capitalismului in socialism pe calea reformelor, social-democratia din aceasta perioada sustine cu fermitate principiile pluralismului politic, ale respectarii optiunilor libere a alegatorilor in legatura cu exercitarea puterii politice in stat, combatand, in acelasi timp, ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa (fascista sau comunista).
Partidele social-democrate au continuat sa se dezvolte in multe tari ale lumii si sa participe activ, de pe principii democratice, la viata politica din tarile respective. Trebuie mentionat ca in multe tari, dupa al doilea razboi mondial, partidele social-democrate au reusit, prin alegeri libere, sa guverneze perioade indelungate de timp.
• In prezent, dupa prabusirea sistemului totalitar comunist din tarile est-europene, sistem care nu intotdeauna a fost evaluat suficient de critic de catre social-democratie, doctrina social-democrata a intrat intr-o noua faza, in care s-a renuntat la ideea oranduirii socialiste. In prezent doctrina social-democrata pune accent pe principiile statului de drept, pe cele de protectie sociala etc. Astazi, in Europa Occidentala precum si in alte tari ale lumii, social-democratia reprezinta una din principalele doctrine politice, ca alternativa viabila de organizare si conducere democratica a societatii. In tarile est-europene, dupa prabusirea comunismului, are loc un proces de inchegare a unei doctrine politice social-democrate care valorifica o parte din ideile social-democratiei, dar afirma si altele noi, rezultata din situatia actuala a realitatilor social-economice.
Considerand democratia o forta sociala activa, doctrina social-democrata s-a delimitat de conceptia liberala clasica, potrivit careia statul nu trebuie sa intervina in economia de piata spre a asigura munca si securitatea cetatenilor sai. In momentele cand era la putere si cand se gasea in opozitie, social-democratia a dezvoltat un sistem de masuri sociale care sa permita asigurarea securitatii sociale, sa garanteze bunastarea, urmarind si diminuarea saraciei.
Datorita faptului ca izvorul social democratiei a fost in muncitorime, ea a urmarit integrarea maselor in societatea democratizata. Socialistii au inteles necesitatea de a prezenta si actiona in cadrul unor ‘mari partide populare reformate’, partide cuprinzand noi categorii de salariati generate de dezvoltarea economica, indeosebi de sfera serviciilor. Se constata largirea continua a bazelor sociale ale miscarii social-democrate mai ales pe seama functionarilor, a micilor producatori si meseriasilor, a unei parti din ce in ce mai mari a intelectualitatii.
Din punct de vedere organizatoric, raportul social-democratiei cu muncitorimea se sprijina pe sindicate. Sindicatele se integreaza in societatea civila, ceea ce permite contactul cu opinia publica. Un loc deosebit in relatiile dintre sindicate si social-democratie revine unor structuri si institutii specifice de educatie, de formare cultural-profesionala. In acelasi timp, se afla sub incidenta social democratiei organizarea cooperatista, care cuprinde milioane de consumatori, numeroase organizatii pentru odihna etc. Astfel, s-au creat structuri organizatorice cu numeroase ramificatii.
Conform conceptiei social-democratice, partidele politice, indiferent de orientare, nu trebuie sa urmareasca numai problema puterii, ci mai ales rolul de a asigura o legatura intre stat si societate.
PSD a elaborat si a perfectionat doctrina sa, concepand-o ca o doctrina social-democrata a zilelor noastre cu deschidere larga spre viitor. Ideile, teoriile si tezele elaborate initial au fost puse la baza strategiei si programului de guvernare, iar rectificarea lor in practica guvernarii au adus corectivele de rigoare.
Optiunile si actiunile politice pe care le sustine PSD isi au geneza in platforma Revolutiei Romane din Decembrie 1989. Ca partid social-democrat modern, de centru stanga, PSD si-a afirmat raspunderea de a fi exponentul aspiratiilor de libertate, progres si bunastare, refuzand cu fermitatea presiunea fortelor de dreapta de a arunca populatia Romaniei in valtoarea terapiei de soc, model de reforma pe care il respinge si il apreciaza ca inadecvat realitatilor romanesti.
Nu reforma este respinsa de PSD – cum s-au facut numeroase speculatii de rea credinta – ci cu acea varianta terapia de soc, generatoare de efecte contraproductive in ultima instanta, pentru reforma insasi, datorita, intre altele, costului social extrem de ridicat, dificil de suportat mai ales de zonele sociale mai defavorizate. Reforma, in conceptia PSD, trebuie orientata concomitent atat pe principiile eficientei economice, cat si pe cele ale protectiei sociale, refuzand solutiile radicaliste si aventuriste.
Doctrinar si programatic, PSD este un partid social-democrat modern, orientat spre viitor, de vocatie europeana si ancorat in realitatile nationale, deschis spre modernizare si dezvoltare sociala, promotor ferm al democratiei si al reformei in toate componentele societatii romanesti, cu un accent deosebit pe reforma economica. Idealurile si actiunile PSD sunt legate de principiile si valorile fundamentale ale social-democratiei moderne, cum sunt: libertatea si demnitatea umana, egalitatea sanselor, respectul fata de munca si proprietate, binele public, justitia sociala si solidaritatea umana.
Prin valori ca cele mentionate, doctrina social-democrata a PSD se deosebeste de alte doctrine politice care pun accentul fie pe libertatea individuala in defavoarea justitiei sociale, fie pe solidaritatea sociala si pe egalitarismul nivelator, care sufoca libera initiativa si depreciaza semnificatia libertatii individuale. Libertatea, ca valoare suprema, poate fi usor returnata in anarhie, daca nu se realizeaza intr-un cadru de ordine fireasca in care libertatea unora sa nu o incalce pe cea a semenilor lor si, cu atat mai mult, sa n-o reduca la o simpla vorba, doar la un instrument demagogic.
Vocatia europeana, orientata spre viitor, a Partidului Social Democrat, este reflectata si in preocuparile de ordin politic, ideologic-doctrinar pentru perioada post-tranzitie a Romaniei, concretizate in programul ‘Spre normalitate, o viziune social-democrata moderna privind viitorul Romaniei’, adoptat in luna octombrie 2002 de Consiliul National al PSD.
Istoria Partidului Social Democrat
Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române prin intermediul tinerilor care îşi făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcîndu-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecţiei pentru cultura franceză. Mai ales după revoluţia de la 1848, ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitoreşti şi socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul şi Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicaţii s-au format cercuri socialiste, în cadrul cărora s-au afirmat personalităţi ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde. Un aflux important l-a avut venirea în ţară a unui grup de emigranţi ruşi şi basarabeni, cunoscuţi sub numele de narodnici, prigoniţi de autorităţile ţariste, între care se remarcau Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu şi dr. N. Russel. Ei au adus o infuzie nouă de idei socialiste de tip anarhist, dominante în Rusia, dar şi de tip german, prin intermediul mai multor reviste, între care s-a remarcat Contemporanul (1881). În paginile acestuia au publicat articole socialişti de marcă – Vasile Conta, Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mortun, Theodor Sperantia, Sofia Nădejde, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille, Vasile Lates, s.a. Ei au dat o orientare modernă mişcării socialiste românesti, prin sprijinirea implicării în lupta politică legală. Această orientare s-a concretizat prin apariţia, în 1886, a studiului lui Gherea, Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o analiză a societăţii româneşti care susţinea formarea unui partid socialist românesc şi o serie de revendicări democratice de perspectivă (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).
La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea şi de programul de la Erfurt al social-democraţilor germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român. Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, organizarea învăţămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Partidul a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent, sub influenţa tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitoreşti au fost desfiinţate cu excepţia clubului de la Bucureşti, în cadrul căruia au continuat să activeze personalităţi ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan şi Christian Racovski.
La 31 ianuarie 1910 a fost înfiinţat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu şi Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, “Neoiobăgia” a avut o influenţă importantă asupra orientării partidului. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaţionalei a II-a de la Basel (1912) şi Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluţii pacifiste.
PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitînd democratizarea ţării şi transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, PSDR şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rîndurile sale s-au desprins mai multe facţiuni şi grupuri disidente. Congresul din 7 mai 1927 a hotărît centralizarea întregii mişcări socialiste prin constituirea Partidului Social-Democrat (PSD), iar printre membrii săi se numărau George Grigorovici, Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Theodor Iordănescu, Ion Pas. A urmat o perioadă de scindări generate de relaţionarea cu celelalte partide, respectiv cu PNŢ şi PNL, în vederea accederii la putere. În perioada dictaturii regale, PSD şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin-Titel Petrescu. Deşi se aflau în tratative cu comuniştii pentru organizarea luptei antifasciste, social-democraţii români au întrerupt contactele cu comuniştii, care susţinuseră anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS.
După 23 august 1944, PSD a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, Constantin- Titel Petrescu şi alţi lideri regionali ai PSD au refuzat să participe. PSD era în pragul scindării deoarece o parte a socialiştilor doreau o colaborare cu comuniştii. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărîrii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR constituindu-se apoi, în mai 1946, în Partidul Social-Democrat Independent (PSDI). În manifestul PSDI se arăta că partidul este promotorul adevărat al social democraţiei româneşti. În februarie 1948 PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR). Două luni mai tîrziu, liderii PSD au fost arestaţi, fapt ce a condus la dispariţia partidului din viaţa politică.
După Revoluţia din 1989, perioada de tranziţie de la comunism la democraţie a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocaţie social-democrată. Partidul Social Democrat actual se consideră continuatorul mişcării social democrate de dinaintea instaurării dictaturii comuniste.
Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea regimului comunist a fost Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. Beneficiind de legitimitate istorică, PSDR nu a reuşit, însă, să obţină şi o legitimitate electorală aptă de a-l face să exercite o influenţă semnificativă asupra actului de guvernare. După o alianţă temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu PD în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianţă, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul coaliţiei CDR-USD-UDMR, dar existenţa sa a fost de scurtă durată. După eşecul acestei guvernări, dezamăgit de colaborarea cu PD şi confruntat cu riscul de a nu mai intra în Parlament, PSDR a decis în 2001 fuziunea cu PDSR şi formarea Partidului Social-Democrat (PSD).
La 6 februarie 1990 s-a înscris în registrul partidelor politice Frontul Salvării Naţionale, rezultat al transformării FSN din organ provizoriu al puterii de stat în mişcare populară. În aprilie 1990 a avut loc prima Conferinţă Naţională a FSN, care l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Iliescu. Deşi a câştigat alegerile din 20 mai 1990, FSN era în pragul destrămării. Convenţia Naţională a FSN din 16-17 martie 1991 a fost momentul primei încercări de aşezare pe baze doctrinare a partidului. Potrivit moţiunii „Un viitor pentru România”, FSN era definit ca un „partid de centru stânga care se inspira din valorile social-democraţiei moderne europene”. Conventia FSN din 27-29 martie 1992 a fost momentul în care diferenţele de viziune au determinat divizarea FSN. Susţinătorii moţiunii „Viitorul – Azi” au câştigat în urma votului iar Petre Roman a devenit preşedintele FSN. Grupul celor care au pierdut alegerile în interiorul FSN s-a desprins şi a format un nou partid, Frontul Democrat al Salvării Naţionale. La prima Conferinţă Naţională a noului partid, care a avut loc în 27-28 iunie 1992, s-a hotărât susţinerea lui Ion Iliescu pentru alegerile prezidenţiale. Susţinătorii moţiunii „Viitorul- Azi”, deşi au reuşit să se impună în interiorul FSN, au pierdut alegerile parlamentare din 1992. Ulterior, FSN şi-a schimbat denumirea în Partidul Democrat (PD)
La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 FDSN, proaspăt înfiinţat după sciziunea FSN, a obţinut primul loc, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele României cu 61,5% din voturi. La un an de la constituire, FDSN şi-a reafirmat orientarea social-democrată, cu prilejul Conferinţei Naţionale din 9-10 iulie 1993, când şi-a schimbat denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România. Totodată s-a realizat şi fuziunea prin absorbţie cu Partidul Solidarităţii Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist şi Partidul Socialist Democratic din România. Aflat la guvernare în legislatura 1992-1996, PDSR a suferit un proces accentuat de erodare şi a pierdut alegerile din toamna anului 1996. Între anii 1996-2000, PDSR s-a aflat în opoziţie, perioadă în care a acumulat o experienţă extrem de importantă şi şi-a construit în mod realist şi pragmatic strategia pentru a reveni la putere.
În anul 2000, PDSR împreună cu PSDR şi PUR, partid de orientare social-liberală, au constituit Polul Democraţiei Sociale din România (7 septembrie 2000). Acest bloc electoral a câştigat alegerile legislative din noiembrie 2000. Una dintre clauzele contractului politic dintre PDSR si PSDR a fost prevederea potrivit căreia, după alegeri, se va realiza fuziunea dintre cele două partide social democrate. Astfel, în iunie 2001 pe scena politică are loc o importantă clarificare a zonei de centru-stânga, prin constituirea Partidului Social Democrat, rezultat din unificarea celor două partide. La Congresul de constituire a PSD, Adrian Nastase a afirmat voinţa politică a noii formaţiuni de a reprezenta social-democraţia modernă, dinamică, racordată la problemele şi priorităţile actualităţii. Preocuparea pentru conexarea doctrinară a PSD la noile realităţi a determinat apariţia în 2002 a documentului „Spre normalitate – o viziune social-democrată modernă privind viitorul României”, material care propune principalele direcţii de acţiune ale perioadei post- tranziţie. La reuniunea de la Snagov din februarie 2003, preşedintele PSD, Adrian Nastase a afirmat că se consacră astfel refacerea unităţii social-democrate pe baze ideologice clare şi neconflictuale, precum şi concilierea dintre tradiţia şi modernitatea stângii democrate românesti. Procesul de unificare şi modernizare a stângii democrate româneşti a favorizat apropierea PSD de structurile social-democrate internaţionale – Internaţionala Socialistă şi Partidul Socialiştilor Europeni. În iunie 2005 PSD a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni. PSD a dezvoltat relaţii consistente de colaborare cu partidele social-democrate europene, semnificative în acest sens fiind reuniunile grupurilor parlamentare de lucru româno – germane (PSD-SPD). PSD a semnat acorduri de cooperare şi parteneriat cu partide membre ale familiei social-democrate, având o agendă consistentă de întâlniri bilaterale cu conducerile principalelor formaţiuni ale Internaţionalei Socialiste. Perioada 2000-2004 a fost extrem de importantă pentru afirmarea şi consolidarea PSD ca unic reprezentant al social-democraţiei în România. Pe de altă parte însă, supus unui inerent proces de erodare ca urmare a actului guvernării, PSD a intrat în opoziţie în urma alegerilor din noiembrie 2004.
La Congresul din aprilie 2005 a fost desemnată noua conducere a partidului, iar noul preşedinte, Mircea Geoană a afirmat dorinţa PSD de a-şi consolida baza doctrinară şi de a face o opoziţie constructivă în perioada următoare. A urmat o perioada de repoziţionări politice si structurale, orientate spre modernizare şi o mai bună integrare în familia socialistă europeană. O serie de lideri contestaţi, unii dintre ei anchetaţi de justiţie, au parăsit partidul sau au fost îndepărtaţi din funcţiile deţinute. Congresul din 10 decembrie 2006 l-a reconfirmat în funcţia de preşedinte al PSD pe Mircea Geoană, şi a adus la conducerea partidului o echipa tânără şi dinamică, marcând sfarşitul perioadei de ccriză a partidului. Programul prezentat de către echipa preşedintelui Mircea Geoană, “România Socială”, încearcă să ofere o viziune nouă, progresistă şi europeană, social-democraţiei române, şi a alternativă guvernarea de dreapta.
luni, 14 septembrie 2009
Directorii de şcoli, obligaţi să opteze în 45 zile între funcţia de partid şi cea din educaţie
Directorii de şcoli care sunt membri ai unui partid trebuie să opteze în termen de 45 zile între funcţia politică şi postul din sistemul de învăţământ, principiu care va fi aplicat şi la nivelul universităţilor, a decis Guvernul în şedinţa de luni seara.
Regula a fost decisă prin introducerea unui amendament în acest sens în proiectul de lege al educaţiei naţionale, transmis Parlamentului de Guvern pentru angajarea răspunderii.
"Directorul şcolii nu va putea să facă parte dintr-un partid politic pe durata mandatului. Actualii directori care sunt membri de partid au termen 45 de zile pentru a opta între funcţia de director şi cea de membru de partid. Persoanele care ocupă o funcţie de demnitate publică nu pot exercita niciuna dintre funcţiile de conducere din cadrul universităţii şi trebuie să aleagă între cele două funcţii", a declarat purtătorul de cuvânt al Guvernului, Ioana Muntean.
Proiectul legii educaţiei naţionale prevede că directorii de şcoli şi directorii adjuncţi nu pot fi membri ai unui partid politic în perioada mandatului.
miercuri, 9 septembrie 2009
Părintele Arsenie Boca despre sectari
“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”
În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.
Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)
Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:
Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
Nu da cu bâta în viespele sectare.
Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”
“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”
Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)
Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)
Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)
CUM NE BATEM JOC DE ISTORIE
In noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 s-a semnat la Moscova Conventia de Armistitiu cu Aliatii. Discutiile cu rusii se purtau mai ales noaptea, pentru intimidare. Dupa circa 2 saptamani de la semnare, s-a organizat o Comisie pentru Aplicarea Conventiei de Armistitiu. Punctul 5 al Conventiei prevedea “repatrierea” cetatenilor sovietici (basarabenii si bucovinenii din nord). In cele mai multe cazuri, aceasta “repatriere” dura 20 de ani, pentru ca se facea via Siberia. Cum punctul 5 al Conventiei era si cel mai greu si periculos, nici un diplomat de cariera nu se imbulzea sa-l preia. Asa s-a ajuns ca sa-i fie propus postul de negociator pentru punctul 5 lui Alexandru Danielopol, jurist, care la vremea aceea avea numai 28 de ani.
Danielopol era sub o presiune imensa, pentru ca in fiecare zi veneau zeci de basarabeni care, cu lacrimi in ochi, se aruncau in genunchi in fata lui, rugandu-l sa le salveze mamele, tatii, fratii si surorile. Trebuie adaugat ca sovieticii incepusera “repatrierea tradatorilor” fara sa mai ceara acordul autoritatilor romane. Intr-o carte senzationala, care ar trebui citita de toata lumea, In culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica. Convorbiri cu Al. Danielopol (Ed. Vremea, Bucuresti, 2001), autorul a povestit ca in timpul “discutiilor”, care aveau loc la sediul NKVD la Bucuresti, partea sovietica, in frunte cu colonelul NKVD Borisov, a scos pistoalele din toc si le-a pus pe masa. La care Danielopol a scos si el ostentativ un stilou si l-a pus si el pe masa, comentand: “Fiecare cu armele lui !”.
Partea romana a reusit, cu toate oprelistile, sa faca rost de dreptul sovietic, iar Danielopol a gasit o chichita in textul de lege sovietic prin care sa-i salveze pe basarabeni. In textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 scria: “Toate persoanele care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supusi ai fostului imperiu rus si care la data de 28 iunie 1940 au trait pe teritoriul Basarabiei, precum si copiii lor…”. Aceasta conjunctie “si” a fost salvarea. Din 400.000 de persoane, cat estimau sa umfle rusii, au putut sa duca in URSS doar 60.000. Aproximativ 300.000 au fost salvate prin prestatia lui Danielopol. Ei bine, dupa cum m-a informat cititorul nostru, inginerul Mihai Rogai din Germania, caruia ii multumesc, acest erou, Danielopol, se afla astazi internat intr-un azil din Paris, Centre Payen, Place Violet 9, camera 404. In varsta de 91 de ani, parasit si insingurat, uitat de autoritatile romane. Poate isi vor aduce aminte de el post-mortem si-l vor “repatria” in tara dupa moarte. In alta tara avea parte de statui, era tratat ca un print. Din partea noastra primeste doar o crunta uitare, ce aduce mai mult a nesimtire. Nu ne respectam eroii, ne batem joc de istorie, iar acest lucru se rasfrange ca un blestem asupra noastra, a tuturor.
Fratele mai mare al Israelului
Influenţa religiei în politica externă a Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu atinge cote alarmante.
Apetenţa publicului larg pentru teorii conspirative a fost în mod constant alimentată, de-a lungul timpului. Aproape orice eveniment din istorie – mai ales cea recentă – constituie subiectul unei „conspiraţii”.
Asasinarea lui J.F. Kennedy, aselenizarea misiunii Apollo 11, în 1969, sau atacurile de la 11 septembrie 2001 sunt numai câteva exemple. Unul dintre subiectele de actualitate este susţinerea politică pe care Statele Unite o acordă Israelului. Fie că se vorbeşte de „puternicul lobby evreiesc”, fie de faptul că „evreii conduc America” (sau lumea), asemenea expresii semidocte sunt folosite ca explicaţii pentru sprijinul aproape necondiţionat pe care Statele Unite îl acordă statului evreu în conflictul cu vecinii săi ostili.
Ideea de bază este aceea că, depinzând de bancherii evrei, America nu are încotro, decât să ajute şi să protejeze Israelul. Într-un articol pe această temă, publicat în Foreign Affairs, Walter Russel Mead prezintă o perspectivă diferită, care descoperă caracterul speculativ al unor astfel de teorii. Riguros argumentat cu date din istoria contemporană americană, articolul politologului american pune speculaţiile amintite în adevărata lor lumină: suportul american faţă de Israel nu este condiţionat nici de lobby-ul evreiesc (care, într-adevăr, este prezent şi activ), nici de banul negustorilor evrei, ci are o largă bază populară, motivată spiritual şi religios. Însă ceea ce stârneşte o îngrijorare reală nu se datorează faptului că simpatia americanilor faţă de Israel are asemenea motivaţii, ci faptului că grupurile de creştini fundamentalişti pot influenţa negativ politica externă americană în Orientul Mijlociu.
Vechiul şi „Noul Israel”. Fiu de pastor episcopalian şi crescut în atât de specificul sud al Statelor Unite, Mead crede că orice discuţie cu privire la atitudinea Statelor Unite faţă de Israel trebuie să înceapă cu Biblia. Influenţa Scripturilor ebraice (Vechiul Testament) asupra gândirii şi sufletului americanilor este una dintre cele mai distinctive trăsături ale lor ca naţiune. Limba ebraică (studiată în prezent în marile universităţi americane Harvard, Princeton, Yale), eroii şi ideiile vechiului Testament au îmbibat într-o asemenea măsură sufletul american, încât referirile la acestea continuă să penetreze şi astăzi viaţa naţiunii. Fie că vorbim despre discursul politic american (care face numeroase trimiteri la Vechiul Testament), fie de prevalenţa practicii medicale a circumciziunii în rândul populaţiei masculine a ţării sau, pur şi simplu, de reperele geografice (peste 1.000 de oraşe din SUA au numele derivat din Biblie), aceste fapte explică de ce naţiunea americană şi-a dezvoltat de-a lungul existenţei sale concepţia că este „Noul Israel”. La aceasta au contribuit, desigur, şi anumite similarităţi istorice între experienţa evreilor antici şi cea a americanilor moderni (vezi caseta), pe care predicatorii coloniali şi pamfletarii vremii le-au speculat suficient de mult pentru a descrie Statele Unite ca pe un nou Canaan, „o ţară unde curge lapte şi miere”. Acest sentiment al propriei identităţi şi misiuni, izvorât din citirea istoriei ebraice, a fost şi este împărtăşit deopotrivă de personalităţi seculare sau religioase, liberale sau conservatoare ale vieţii publice americane, fiind unul dintre cele mai puternice şi durabile elemente ale culturii şi gândirii naţionale. De pe vremea puritanilor şi până în prezent, americanii s-au considerat un popor ales, chemat de Dumnezeu pentru un destin special. Împlinirea acestui destin depinde de înfăptuirea obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu sau faţă de principiile care i-au făcut puternici şi prosperi. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi americani, care privesc naţiunea lor ca pe „Noul Israel al lui Dumnezeu”, consideră legitim statutul de protector al statului Israel, pe care Statele Unite şi l-au asumat.
Sioniştii creştini.
Istoria susţinerii americane faţă de evrei a început înainte ca Theodor Hertzl să întemeieze în mod oficial mişcarea sionistă, în 1897. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat un sentiment pro-evreiesc printre americanii fără origine evreiască, cunoscuţi sub numele de „sionişti dintre neamuri”. În opinia lui W.R. Mead, aceşti susţinători reprezentau două curente de gândire. Unul dintre acestea era reprezentat de sioniştii profetici, care priveau întoarcerea evreilor în Palestina ca pe o împlinire literală a profeţiei biblice – adesea legată de revenirea lui Hristos şi sfârşitul lumii. Unii pastori protestanţi chiar au „profetizat” faptul că americanii îi vor ajuta pe evrei să se întoarcă în patria lor. După Războiul Civil, speculaţiile cu privire la rolul unui stat evreu restaurat în cadrul evenimentelor care vor declanşa Apocalipsa au atins cote înalte. Au început să circule pe scară largă cărţi şi broşuri despre „profetizata repatriere a evreilor”, despre identitatea şi întoarcerea „triburilor pierdute” ale lui Israel. Sub influenţa evanghelistului Dwight L. Moody şi a teologului Cyrus Scofield, concepţia dispensaţionalistă asupra istoriei şi rolul Israelului în cadrul acesteia au aprins imaginaţia protestantismului conservator american, care spera că o convertire în masă la creştinism a evreilor va dezlănţui evenimentele apocaliptice şi va determina venirea lui Hristos.
Cel de-al doilea curent, profund influenţat de gândirea creştină liberală (care credea pe atunci că Dumnezeu construia o lume mai bună cu ajutorul progresului omenirii), îi cuprindea pe aşa-numiţii sionişti progresişti, care priveau repatrierea evreilor în ţara lor de odinioară ca parte a unui program mai larg de transformare a lumii prin promovarea idealurilor americane. Un exponent de marcă al acestui curent era fostul preşedinte John Adams, care declara: „Odată restauraţi, sub o guvernare independentă şi fără a mai fi persecutaţi, ei [evreii] se vor lepăda de anumite particularităţi necizelate ale caracterului lor şi, cu timpul, este posibil să devină creştini liberali unitarieni.”
În legătură cu atitudinea pro-Israel a protestanţilor americani, este demn de remarcat faptul că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o vreme când comunitatea evreiască din America era nesemnificativă (în ciuda emigraţiei în masă a evreilor din Rusia) şi lobby-ul evreiesc era practic inexistent, suportul pentru crearea unui stat evreu în Ţara Sfântă a atins nivelul diplomatic. Într-o petiţie înmânată preşedintelui Benjamin Harrison de liderul metodist (laic) William Blackstone – creştin sionist, influenţat de Dwight Moody – şi semnată de 400 de personalităţi ale vieţii publice americane, se solicita ca Statele Unite să depună toate eforturile pentru convocarea unui congres al puterilor europene, pentru a determina Imperiul Otoman să cedeze Palestina evreilor (vezi caseta).
Simpatia opiniei publice.
Sprijinul politicii externe americane faţă de Israel nu putea fi determinat de un lobby neînsemnat, împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, el este rezultatul unei opinii publice puternice, ancorată în cultura biblică iudaică a naţiunii americane şi sensibilizată de soarta evreilor persecutaţi în ţările Europei şi în cele musulmane. Pogromurile din Rusia (1903-1906, 1917-1923), Grecia (1821-1829), Polonia (1918) şi ţările arabe (în unele dintre acestea, evreii erau siliţi să locuiască în ghetouri), care au determinat mai multe valuri de emigraţie în masă a evreilor spre Palestina, au avut o contribuţie însemnată la creşterea simpatiei americanilor faţă de poporul evreu. Astfel, după războiul arabo-israelian, la 14 mai 1948, guvernul american a recunoscut de facto existenţa statului evreu, la doar 11 minute după proclamarea independenţei acestuia. În condiţiile în care, în 1948, evreii din Statele Unite constituiau aproximativ 3,8 % din populaţia ţării, este semnificativ faptul că aceştia reprezentau cu puţin mai mult de 10 % din totalul susţinătorilor lor. Restul erau americani fără origine evreiască. Un sondaj Gallup, efectuat în iunie 1948 (citat de W.R. Mead), arăta faptul că americanii care simpatizau cu evreii erau de trei ori mai numeroşi decât compatrioţii lor care simpatizau cu arabii. Demn de menţionat este şi faptul că, în ultimii 60 de ani, sentimentul pro-Israel, în rândurile americanilor, s-a menţinut permanent deasupra celui pro-arab sau pro-palestinian, în condiţiile în care, în anul 2007, evreii din Statele Unite reprezentau numai 1,8% din populaţia ţării (cel mult 3% din procentul total al suporterilor americani).
„Trezirea” creştinilor fundamentalişti.
După 1948, nivelul simpatiei faţă de Israel, în rândurile protestanţilor americani, a cunoscut şi fluctuaţii, datorită tratamentului aplicat de evrei palestinienilor din teritoriile ocupate, dar şi pe fondul receptivităţii bisericilor protestante liberale faţă de perspectiva misionară pe care păreau să o deschidă mişcările de independenţă ale naţionalismului arab. Războiul de şase zile (1967) a adus însă o schimbare majoră. Mulţi dintre creştinii evanghelici şi fundamentalişti americani, care, spre deosebire de cei liberali, au manifestat puţin interes faţă de Israel, după războiul său de independenţă, au privit victoria fulgerătoare a acestuia ca pe un miracol şi, totodată, ca pe un semn că împlinirea profeţiei biblice este posibilă. Cucerirea vechii cetăţi a Ierusalimului şi faptul că locul Templului era acum în mâinile evreilor însemna că sosise timpul sfârşitului şi apropierea venirii lui Hristos. Lucrul acesta a constituit un puternic imbold pentru mişcările de redeşteptare americane, acompaniate de numeroase bestselleruri pe această temă, care au alimentat interesul americanilor pentru profeţiile biblice, în special cu privire la Orientul Mijlociu.
Islamul – inamicul principal.
Până la sfârşitul Războiului Rece, doar interesul faţă de ameninţarea comunistă şi faţă de persecutarea creştinilor din spatele Cortinei de Fier a mai domolit din efervescenţa evanghelicilor americani cu privire la evenimentele din Orientul Mijlociu. Din acest motiv, ei au fost mai puţin implicaţi în politica americană faţă de această regiune decât fuseseră în secolul al XIX-lea. Însă, după 1989, interesul acestora s-a mutat către lumea musulmană, unde creştinii, dar şi persoane de altă credinţă, suferă din cauza discriminării pe care o impun legile islamice. Aceste realităţi, la care se adaugă evenimentele de după încheierea Războiului Rece, au influenţat substanţial modul în care este privit Islamul în prezent, de către americani, în general, şi de către creştinii evanghelici, în special. Datorită identificării spirituale cu Israelul, aceştia tind să perceapă orice duşman al acestuia ca pe propriul duşman. Conflictele frecvente dintre Israel şi grupările de militanţi palestinieni, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, efectele celor două războaie din Irak şi amploarea fenomenului terorist în mediile islamice, tensiunea generată de programul nuclear al Iranului şi declaraţiile belicoase ale preşedintelui acestuia la adresa Israelului au conturat imaginea Islamului ca inamic principal al Satelor Unite („Noul Israel”) şi al creştinismului în ochii opiniei publice americane.
Agenda politică a evanghelicilor.
Suportul creştinilor evanghelici faţă de Israel constituie una dintre cele mai puternice forţe în cadrul politicii externe americane. Un indiciu cât de poate de clar este nivelul acestei simpatii în rândurile opiniei publice americane, care a ajuns şi s-a menţinut la cele mai înalte cote din istorie, în timpul celor două mandate ale preşedintelui George W. Bush. Fenomenul este explicabil, dacă ţinem seama de faptul că, din totalul voturilor obţinute de acesta la alegerile din 2004, 40% au venit din partea evanghelicilor (din care 27% dinspre ramura tradiţionalistă). Din vara anului 2006, sub conducerea pastorului John Hagee – fost candidat la nominalizarea Partidului Republican pentru preşedinţie, în alegerile primare din 2008 – aceştia s-au grupat în cadrul organizaţiei Creştinii Uniţi pentru Israel, cu scopul declarat de a susţine politic şi financiar Israelul. Anual, delegaţi ai bisericilor şi mega-bisericilor evanghelice, ai organizaţiilor parabisericeşti şi ai clericilor, din toate cele 50 de state, se întâlnesc cu reprezentanţii lor în Congres la Capitol Hill, Washington, pentru a solicita sprijin politic pentru Israel. În paralel, cei 40 de milioane de susţinători (potrivit declaraţiilor pastorului Hagee) sunt invitaţi să participe la şirul de banchete intitulat O seară pentru cinstirea Israelului (A Night to Honor Israel Banquet), organizate pe tot cuprinsul ţării, în cadrul cărora, pe lângă muzica specifică, publicul ascultă discursurile unor invitaţi de marcă. Anul acesta, vorbitorii principali au fost Senatorul Joseph Liberman, pastorul John Hagee şi ambasadorul Israelului la ONU, Dan Gillerman. Comentând asemenea acţiuni, Nancy Roman, vicepreşedinte şi director al Consiliului pentru Relaţii Externe – organizaţie neafiliată politic, care publică jurnalul Foreign Affairs –, citată de BBC, recunoaşte această schimbare majoră în atitudinea evenghelicilor americani: „Dacă în trecut Biserica obişnuia să-şi sfătuiască membrii să nu se implice în politică, în prezent, multe biserici le spun exact contrariul… Acest lucru este important şi, cu timpul, va avea o influenţă uriaşă asupra politicii externe.” Michelle Goldberg, jurnalistă şi autoare a cărţii Venirea Împărăţiei: ridicarea naţionalismului creştin, îşi exprimă îngrijorarea faţă de influenţa crescândă a creştinilor evanghelici în politica externă a SUA pentru Orientul Mijlociu: „Hagee îşi foloseşte influenţa pentru a determina opinia publică americană să susţină atitudinea unilaterală a guvernului, evident pro-Israel. Aceste grupuri au mult mai multă influenţă decât AIPAC sau aşa-numitul lobby evreiesc.”
S-a născut „extrema dreaptă creştină”!
Astfel de îngrijorări nu ar putea fi exprimate într-o asemenea manieră, fără motive serioase. Spre deosebire de acţiunile şi influenţa politică ale aşa-numitei „drepte creştine”, binecunoscute publicului american, agenda mişcării conduse de pastorul Hagee emană o notă îngrijorătoare de extremism, prin declaraţii belicoase la adresa Iranului şi a vecinilor ostili ai Israelului. Iată un exemplu de mesaj postat pe site-ul organizaţiei: „Există un nou Hitler în Orientul Mijlociu – preşedintele Ahmadinejad – care a ameninţat că va şterge Israelul de pe hartă şi care adună rapid tehnologie nucleară să-şi pună în aplicare ameninţarea. Dacă am învăţat ceva din Holocaust este faptul că, atunci când un nebun ameninţă cu genocidul, trebuie să-l luăm în serios.” De asemenea, în cadrul discursului rostit cu ocazia Summitului America-Israel, la data de 16 iulie 2007, la Washington, pastorul Hagee s-a declarat susţinător al unei lovituri nucleare preventive a Statelor Unite asupra Iranului, pentru a salva statul Israel. Jurnalistul Max Blumenthal, de la The Huffington Post, care a participat la acel summit, afirmă că a monitorizat dreapta creştină mai mult de patru ani, participând la zeci de conferinţe ale acesteia, urmărindu-i emisiunile, citindu-i publicaţiile sau intervievând liderii ei de marcă, dar – spune el – „Nu am fost niciodată martor la un spectacol extrem de politizat şi atât de scandalos şi bizar ca acela desfăşurat săptămâna trecută (16 iulie 2007 – n.r.) la Washington, de organizaţia Creştinii Uniţi pentru Israel.”
America – un „big brother” pentru Israel.
Dincolo de ataşamentul istoric şi cultural pe care Statele Unite îl manifestă faţă de Israel (o realitate pe care nu trebuie neapărat s-o acceptăm ca pe un destin profetic), un lucru este clar: politica Statelor Unite faţă de Orientul Mijlociu a fost şi continuă să fie modelată de voinţa publicului larg american şi nu de maşinaţiile vreunui grup, indiferent cât de bogaţi ar fi membrii acestuia. Motivaţia religioasă a acestui sprijin poate fi privită ca un lucru normal, care ţine de specificul culturii americane. Însă, atunci când religia începe să joace un rol negativ în politica externă americană, în special în atât de tumultuosul Orient Mijlociu, există serioase motive de îngrijorare cu privire la stabilitatea regiunii şi a lumii. Într-o asemenea situaţie, este greu de apreciat corect care „Hitler” este mai periculos: cel din Orientul Mijlociu sau cel din America?
Despre ce e razboiul din Irak !
Regimul Bush a blocat America intr-un al saselea an de razboi in Afganistan si Irak, fara a se vedea o finalitate in viitorul apropiat. Costul acestor razboaie de agresiune este urias. Pierderile umane americane datorate bataliilor se ridica la 4538 de morti. Oficial, 29780 de trupe americane ar fost ranite in Irak. Expertii sustin ca aceste numere sunt subestimari. Si asa, cifrele sunt doar varful aisbergului.
In 17 aprilie, 2008, AP News raporta ca un studiu nou facut de RAND Corporation concluziona ca "in jur de 300 000 de soldati americani sufera de depresie majora sau stres post-traumatic datorita serviciului militar din Irak si Afganistan, iar 320 000 sufera de rani la nivel cerebral".
In 21 aprilie, 2008, OpEdNews raporta ca un email intern de la Gen. Michael J. Kussman, vicesecretar pentru sanatate la Administratia Veteranilor, adresat lui Ira Katz, seful sectiei de sanatate mintala de la AV, confirma un raport facut de McClatchy Newspaper si care spunea ca 126 de veterani se sinucid in fiecare saptamana. Daca consideram ca sinuciderile sunt atribuibile razboiului, mai mult de 500 de morti ar trebui sa fie adaugati in fiecare luna la listele de pierderi umane datorate conflictului.
Revening la mortii din Irak, studiile expertilor sustin ca exista pana la 1,2 milioane de irakieni morti, aproape in intregime civili. Inca 2 milioane de irakieni au fugit din tara lor, iar 2 milioane de irakieni sunt stramutati chiar in Irak.
Pierderile omenesti afgane nu sunt cunoscute.
Irakul si Afganistanul au suferit pierderi civile si distrugeri ale spatiilor de locuit, infrastructurii si mediului inconjurator. Irakul este afectat de uraniul saracit si de canale deschise.
Si apoi vin costurile economice pentru SUA. Economistul si laureatul Nobel Joseph Stiglitz estima ca intregul cost al invaziei si tentativei de ocupare a Irakului se situeaza undeva intre 3 si 5 mii de miliarde de dolari. Pretul in dolari al petrolului si benzinei s-a triplat, iar dolarul a pierdut din cotatie, scazand dramatic chiar si fata de slab cotatul baht tailandez. Inainte ca Bush sa-si fi lansat razboaiele sale de agresiune, un dolar american valora 45 de baht. Azi dolarul valoreaza abia 30 de baht.
SUA nu-si permite aceste costuri. Inainte de renuntarea sa luna trecuta, Inspectorul General American David Walker declara ca obligatiile acumulate si neacoperite ale guvernului american totalizeaza 53 de mii de miliarde de dolari. Guvernul american nu poate acoperi aceste obligatii. Regimul Bush trebuie chiar sa imprumute bani de la straini pentru razboaiele sale din Irak si Afganistan. Nu exista o cale mai sigura pentru a falimenta tara si a detrona dolarul din statul sau de moneda mondiala de rezerva.
Costurile morale sunt probabil cele mai mari. Toti mortii, ranitii si toate costurile economice pentru SUA si victimele sale sunt datorate direct minciunilor spuse de Presedintele si Vicepresedintele SUA, de Secretarul pentru Aparare, de Consilierul de Securitate Nationala, de Secretarul de Stat si, bineinteles, mass-mediei, inclusiv "liberalul" New York Times. Toate aceste minciuni au fost rostite pentru o agenda nedeclarata. Guvernul "nostru" nu ne-a spus inca "noua oamenilor" adevaratele motive pentru invazia guvernului "nostru" in Afganistan si Irak.
In schimb, poporul-turma a acceptat o succesiune de minciuni transparente: arme de distrugere in masa, conexiuni si complicitate Al Qaeda la atacul 9/11, aruncarea de la putere a unui dictator si "aducerea democratiei" in Irak.
Foarte moralul popor american ar crede mai bine minciunile guvernului decat sa recunoasca crimele guvernului si sa ceara socoteala guvernului.
Exista multe moduri eficiente prin care un popor moral ar putea protesta. Sa consideram investitorii, de exemplu. Este clar ca Halliburton si furnizorii militari se umplu de bani. Investitorii se aduna la actiunile firmelor pentru a participa la cresterea in valoare datorita profiturilor in crestere rapida. Dar ce ar face un popor moral in acest caz? Nu ar boicota actiunile companiilor care profita de pe urma crimelor de razboi ale regimului lui Bush?
Daca SUA invada Irakul pentru succesiunea de motive pe care a dat-o regimul Bush, de ce ar fi cheltuit SUA 750 de milioane de dolari pe o "ambasada"-fortareata intinsa pe 260 de hectare si dotata cu sisteme anti-racheta si electricitate proprie? Nimeni nu a vazut sau auzit de o astfel de ambasada inainte. Evident, aceasta "ambasada" a fost construita ca si comandament pentru un conducator colonial.
Adevarul este ca Bush a invadat Irakul cu scopul de a-l transforma intr-o colonie americana. Asa numita guvernare a lui al-Maliki nu este o guvernare. Maliki este bine platitul om din fata a conducerii coloniale americane. Guvernul lui Maliki nu exista in afara zonei protejate Green Zone, sediul ocupatiei americane.
Daca nu conducerea coloniala era intentia, atunci SUA nu ar fi depus atat efort pentru a forta o lupta cu armata de 60 000 de oameni a lui al Sadr. Sadr este un shi'it care este si un lider irakian adevarat, poate singurul irakian care ar putea intrerupe conflictul sectarian si sa readuca o oarecare unitate in Irak. Astfel el este privit de regimul Bush ca un pericol pentru marioneta americana Maliki. In afara de cazul in care SUA poate sa cumpere sau sa falsifice urmatoarele alegeri irakiene, este probabil ca Sadr sa apara ca figura dominanta. Asta ar fi un caz foarte nefavorabil pentru sperantele regimului Bush de a stabili conducerea coloniala in spatele fatadei unei false democratii cu Maliki. In loc sa functioneze cu Sadr pentru a iesi din blocaj, americanii vor face tot posibilul sa-l asasineze pe Sadr.
De ce vrea regimul Bush sa conduca Irakul? Unii speculeaza ca este o problema de "peak oil". Resursele de petrol sunt in scadere in timp ce cererea pentru petrol creste mult datorita unor tari in dezvoltare precum China. Tinand cont de acest argument, SUA au decis sa puna mana pe Irak pentru a-si asigura propria sursa de petrol.
Aceasta explicatie este problematica. Majoritatea petrolului american vine din Canada, Mexic si Venezuela. Cel mai bun mod pentru ca SUA sa-si asigure resursele de petrol ar fi sa protejeze rolul de moneda mondiala de rezerva a dolarului. Si mai mult, cu 3-5 mii de miliarde de dolari ar fi cumparat o cantitate uriasa de petrol. Inainte de invaziile americane, costul importurilor de petrol era la mai putin de 100 de miliarde anual. Chiar si in 2006 totalul de importuri americane din tarile OPEC era 145 de miliarde de dolari, iar deficitul comercial cu OPEC s-a ridicat la 106 miliarde de dolari. Trei mii de miliarde de dolari ar fi platit pentru importurile de petrol pentru 30 de ani; cinci mii de miliarde de dolari ar fi platit factura de petrol pentru jumatate de secol, asta daca regimul Bush ar fi mentinut un dolar sanatos.
Explicatia cea mai probabila pentru ivazia Irakului este angajamentul regimului neoconservator al lui Bush pentru apararea expansiunii teritoriale israliene. Nu exista neoconservatori care sa nu fie aliati cu Israelul. Israelul spera sa fure toata Cisiordania si intrega parte sudica a Libanului in expansiunea sa teritoriala. Un regim colonial in Irak nu numai ca protejeaza israelul de atacuri, dar poate chiar sa faca presiuni asupra Siriei si Iranului pentru a nu-i mai sustine pe palestinieni si libanezi. Razboiul irakian este un razboi pentru expansiunea teritoriala a Israelului. Americanii mor si sangereaza pana la moartea financiara pentru Israel. "Razboiul contra terorii" al lui Bush este o farsa care are ca scop sa acopere interventia americana in Orientul Mijlociu de partea "Israelului Mare".
duminică, 6 septembrie 2009
Afaceri cu vite in capitalism
CAPITALISM TRADITIONAL
Ai doua vaci.
Vinzi una si cumperi un taur.
Cireada se inmulteste iar economia prospera.
Le vinzi si iesi la pensie cu castigul.
COMPANIE AMERICANA
Ai doua vaci.
Vinzi una si o fortezi pe cealalta sa produca lapte cit pentru patru.
Esti surprins cand vaca moare.
COMPANIE FRANCEZA
Ai doua vaci.
Faci greva pentru ca doresti sa ai trei vaci.
COMPANIE JAPONEZA
Ai doua vaci. Le reproiectezi astfel incat sa fie de zece ori mai mici decat o vaca obisnuita si sa produca de douazeci de ori mai mult lapte.
Apoi creezi imagini animate inteligente ale vacii, numite Cowkemon, si le promovezi la scara globala.
COMPANIE GERMANA
Ai doua vaci. Le reproiectezi astfel incat sa traiasca 100 de ani, sa manance o data pe luna si sa se mulga singure.
COMPANIE BRITANICA
Ai doua vaci.
Amandoua sunt nebune.
COMPANIE ITALIANA
Ai doua vaci, dar nu stii unde sunt.
Pleci in pauza de pranz.
COMPANIE RUSEASCA
Ai doua vaci.
Le numeri si afli ca ai 5 vaci.
Le numeri din nou si afli ca ai 42 de vaci.
Le numeri din nou si afli ca ai 12 vaci.
Te opresti din numarat vaci si deschizi alta sticla de vodca.
COMPANIE ELVETIANA
Ai 1000 de vaci, dintre care nici una nu-ti apartine.
Facturezi celorlalti cheltuieli de depozitare.
COMPANIE INDIANA
Ai doua vaci.
Te inchini la ele.
COMPANIE CHINEZA
Ai doua vaci. Ai 300 de oameni care le mulg.
Declari somaj zero, productivitate bovina inalta si arestezi reporterul care a publicat cifrele.
COMPANIE ROMANEASCA
Ai 5 vaci, costuri cat de 10, mulgi doar 3, alergi bezmetic printre ele, mai aduci personal pentru alte 5, dai faliment si dai vina pe bou.
ASOCIATIE FAMILIALA ROMANEASCA
N-ai nici-o vaca. Contractezi doua cu statul si faci vila cu fonduri U.E. pe care o declari staul.
Reziliezi contractul pe motiv de regiune defavorizata calamitata. O iei de la capat.
Ceilalti se uita ca boul la poarta noua a vilei celei noi.
Ce este capitalismul ?
1. Capitalismul se bazeaza pe consum.
2. Consumul, in capitalism se bazeaza pe credit dat cetatenilor, credit care se ia cu dobanda de la banci.
3. Bancile nu mai dau credit din lipsa de bani, deci nu mai primesc dobanda ,deci mor.
4. Pentru a salva consumul, adica bancile , adica capitalismul, FMI da bani cu dobanda statului, pentru a fi dati bancilor (fara dobanda….).
5. Dupa primirea banilor de la stat, bancile isi reiau creditarea cetatenilor in vederea consumului.
6. Cetatenii reincep sa consume si platesc creditul plus dobanda aferenta la banci.
7. Statul, prin cetatenii sai plateste creditul primit de la FMI, plus dobanda aferenta.
8. Dobanda pe care trebuie sa o plateasca statul, prin cetatenii sai, se acopera din taxe si dari suplimentare impuse tot cetatenilor.
9. Cetateanul plateste nu numai creditul sau de la banca ci si pe cel al al statului platind evident, de doua ori dobanda.
10.Pentru ca tot mecanismul sa aibe loc, in fruntea statelor respective se pun democratic niste marionete.
11. In functii de conducere ale statului incepand cu Ministru de Finante se numesc niste vanduti, buni de gura, care dau cetateanului platitor de dobanzi, explicatii savante invatate in prealabil, explicatii pe care nici ei nu le inteleg sau cred.
Uite asa ne ia dracu’ ….pe toti ….cetatenii statului.
Capitalismul sanatos a murit odata cu globalizarea, pentru ca a murit competitia….
Ce traim noi cetatenii acum, se cheama revenirea la sclavagism…
Si pentru ca mai sunt state care nu au intrat inca in hora, se pune de un mic razboi…
Simplu…
Si cand te gandesti ca una dintre legi este “ sa nu dai bani cu camata…”
Criza financiara a fost declansata la ordin
"Cei care au privilegiul de a sti, au datoria de a actiona" (A Einstein). Anti-motto: "Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable. The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks which will have to be nationalized and State will have to take the road which will eventually lead to communism." (Karl Marx, 1867). Noua Ordine Mondiala se pare ca se tine tare. Cea mai sigura si rapida cale de a o instaura este o criza financiara. Suna familiar? Congresmanul american Ron Paul dezvaluie planul "Elitei" de a provoca o criza economica globala.
Ron Paul, congessman si candidat la presedentia SUA, a avertizat inca din 2007 ca in curand dolarul nu va mai valora nimic, lucru ce va duce la prabusirea economiei mondiale, accelerarea inflatiei si cresterea pretului petrolului.
In cadrul unei emisiuni moderata de cunoscutul jurnalist de investigatii Alex Jones, Ron Paul a declarat: "Odata ce si-au dat seama ca poporul american a realizat jocul inselator pe care il fac, cei care conduc sistemul bancar si monetar nu au cum sa fie prea incantati. Daca Bush este suficient de absurd incat sa declanseze un atac asupra Iranului, aceasta ar putea genera o asemenea criza incat barilul de petrol sa ajunga la 200 de USD."
"Daca vor continua sa aplice aceleasi politici, dolarul va ajunge la zero, vom avea o crestere accelerata a inflatiei si toate bancnotele practic se vor autodistruge, valorand exact cat hartia pe care sunt tiparite."
"Pasul urmator in aceasta criza va fi ca elitele sa pozeze in salvatori, oferind populatiei, chipurile pentru a-i proteja siguranta, solutii care de fapt o vor inrobi si mai tare, adica control, forte de politie mai numeroase etc. Acelasi lucru s-a petrecut si la ultima criza economica din anii '20. Populatia a intrat in panica, in loc sa isi dea seama ca Federal Reserve este responsabila de crearea unei himere."
Aceste declaratii zguduitoare au fost trecute sub tacere de mass-media, asa cum era de asteptat.
Americanii sunt inglodati in datorii: 10.000 de miliarde de dolari.
La New York exista un contor electronic care ii avertizeaza pe americani asupra gradului de indatorare al tarii lor. Datoria nationala SUA a depasit in octombrie 2008, 10.000 de miliarde de dolari.
Datoria nationala reprezinta suma de bani pe care un stat (adica cetatenii lui) o datoreaza fata de creditorii sai (care pot fi persoane private, companii sau banci - de exemplu Banca Mondiala).
Noua Ordine Mondiala
Conducatorii lumii incearca sa convinga intreaga umanitate ca singura solutie in stabilirea si mentinerea "pacii mondiale" este crearea Noii Ordini Mondiale, prin unificarea tuturor superputerilor lumii. In realitate, Noua Ordine Mondiala inseamna planuri masive de reducere a populatiei, sfarsitul democratiei si distrugerea suveranitatii natiunilor.
Daca aceste schimbari ar fi anuntate deschis, ar genera aproape sigur proteste masive si violente la scara mondiala. De aceea, planurile conducatorilor din umbra sunt pastrate secrete si implementate gradat. Populatia este masiv dezinformata prin mass-media.
Utilizarea puternicelor grupuri de presiune si a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei retele de activisti pozitionati strategic si utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru musamalizarea adevarului si raspandirea propagandei, dovedesc ca pregatirile pentru intreaga operatiune au necesitat mult timp si planificare.
Lipsa opozitiei substantiale in interiorul sistemului dovedeste prezenta unei retele de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul si presteaza "munca murdara" pentru asa-zisa Elita mondiala. Deseori este greu de crezut ca elitele au reusit sa-si extinda puterea peste atat de multe posturi de control, peste spectrul combinat al economicului, politicului si vietii sociale.
Aici isi au originile scepticismul si sintagma "teoria" conspiratiei. Din nefericire, faptul ca toate schimbarile se indreapta intr-o singura directie exclude posibilitatea unei coincidente. Oportunismul si conformismul sunt larg raspandite intr-o societate care continua sa se elibereze de orice restrictie, inclusiv de valorile morale. Noua Ordine Mondiala nu mai este astazi un concept vag formulat. In plina criza economica, Noua Ordine Mondiala devine sub ochii nostri o realitate care, treptat, prinde contur.
Criza financiara vine din marile centre comerciale - New York, Londra, Paris, Tokyo, Hong Kong
Potrivit studiului "Global Cities Index", realizat de cercetatorii de la compania americana de consultanta in management A.T. Kearney impreuna cu Foreign Policy si The Chicago Council of Global Affairs, in cele cinci orase puternic globalizate s-a inregistrat cea mai mare perturbare a indicilor bursieri.
"In prezent, succesele si esecurile globalizarii sunt percepute cel mai acut la nivelul marilor metropole", se arata in studiul A.T. Kearney.
Orasele care figureaza in topul globalizarii sunt si cele mai afectate din punct de vedere al falimentelor si al somajului din industria financiara.
In marile centre urbane se afla epicentrul crizei actuale. In faza a doua a crizei, pe masura ce aceasta se extinde catre industrii, criza va atinge si marile centre industriale.
Fondul Monetar: "Vreti bani? Vom tipari mai multi bani!"
In curand, Fondul Monetar International ar putea ajunge la fundul sacului de bani, in conditiile in care numarul tarilor care solicita fonduri de ajutor este tot mai mare Astfel de cereri vin din toate colturile lumii, de la Europa de Est pana la America Latina, Africa si Asia.
Brad Setser, expert la faimoasa organizatie francmasonica Council for Foreign Relations (CFR) declara ca nevoia de finantare externa a tuturor tarilor vizate de FMI ajunge la 500-600 de miliarde de dolari, si atentioneaza ca "suma ar scufunda complet Fondul Monetar".
Pentru a obtine lichiditati, Fondul poate emite obligatiuni in nume propriu, pe pietele financiare. Institutia nu a apelat insa niciodata la aceasta optiune. A preferat sa solicite depozite din partea celor 185 de state membre.
Optiunea de forta majora este de a tipari bani, prin emisiuni tip Special Drawing Rights, instrument financiar preferat si deja folosit de FMI si de Banca Mondiala. Asta nu e altceva decat o invitatie "fara perdea" pentru ca inflatia sa creasca si mai mult. In curand, nicio moneda financiara nu va mai valora nimic, fie ca se numeste dolar, euro sau yen.
Dictatura financiara, solutia-miracol a grupului Bilderberg pentru rezolvarea crizei actuale
"Crizele economice au fost si vor fi deseori provocate cu abilitate chiar de noi cu scopul de a retrage (pentru noi - n. red.) bani din circulatie".. Acesta este un citat din al XX-lea protocol secret francmasonic.
Primul-ministru al Marii Britanii, presedintele Frantei si inalti oficiali internationali cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criza economica. De data aceasta, si cei mai sceptici vor trebui sa recunoasca evidenta: actuala criza financiara este folosita de cei care urmaresc sa conduca aceasta planeta, pentru a instaura Noua Ordine Mondiala.
Solutia de creare a unei autoritati financiar-bancare unice, la care s-a ajuns chipurile dupa mai multe intalniri ale liderilor mondiali, a fost de fapt decisa la intalnirea Bilderberg din iunie 2008.
Scenariul prin care s-a ajuns aici nu este nici pe departe unul nou: el a mai fost utilizat in 1815, in 1907, in 1929, in 1944 si in 1971 sub acelasi pretext: asigurarea stabilitatii si cresterii economice. De fiecare data a urmat insa o noua criza, si mai ampla, si mai grava, care a marit tot mai mult puterea guvernului financiar din umbra.
9 iunie 2008 - Presedintele Bancii Federale din New York, cere implementarea unui organism unic de control al bancilor de pe intreaga planeta
La intalnirea Bilderberg de anul acesta au participat foarte multe persoane cheie din sistemul bancar si financiar: Timothy Geithner (presedintele Bancii Federale din New York), Ben Bernanke (presedintele Federal Reserve), Henry Paulson (Secretarul Trezoreriei SUA), Jean-Claude Trichet (presedintele Bancii Centrale Europene), Robert Zoellick (presedintele Bancii Mondiale).
Unii autori care au avut curajul sa faca dezvaluiri despre conspiratia mondiala au avertizat atunci (in iunie 2008) ca scopul intalnirii Bilderberg de anul acesta este discutarea modalitatii de implementare a guvernului unic mondial utilizand o criza financiara.
Nici nu se incheiase bine intalnirea Bilderberg (desfasurata la Washington intre 5 si 8 iunie 2008) ca Timothy Geithner se plangea in Financial Times de gravele probleme financiare create de actualul sistem. "Vina o poarta existenta bancilor centrale, iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui unic organism, care sa controleze intregul sistem bancar."
Sistemul bancilor centrale sau nationale a fost insa creat tot de cei care acum vor (numai aparent) sa il distruga (dar in realitate, vor sa il extinda).
Prima din aceasta serie a fost Federal Reserve din SUA.
Orice banca centrala are puterea de a emite bani pentru o intreaga natiune si, prin acest mecanism, controleaza rata dobanzilor, rezervele de moneda si stabileste, retragand sau lansand bani lichizi pe piata, valoarea monedei nationale. O banca centrala poate da bani cu imprumut guvernului, insa evident ca face aceasta in schimbul unei dobanzi.
Atunci cand da cu imprumut dolarii produsi astfel, Federal Reserve cere o dobanda, care intra in buzunarul celor care o conduc, si determina o crestere a cantitatii de bani pe care acestia o pot apoi din nou imprumuta. E un cerc vicios fara sfarsit, iar la ora actuala nu exista niciun alt mecanism mai ingenios si mai diabolic de imbogatire. In lacomia si inconstienta lor, cei care l-au creat isi doresc acum sa il extinda la nivel planetar.
25 septembrie - Jeffrey Garten, membru CFR, cere crearea Autoritatii Monetare Globale (Global Monetary Authority, GMA) Jeffrey Garten, membru CFR (Council of Foreign Relations) a participat si el la intalnirea Bilderberg si isi aduce aportul la punerea in aplicare a celor decise de acest guvern mondial din umbra.
Intr-un articol din Financial Times avand ca titlu "Avem nevoie de o noua Autoritate Monetara Globala" (We need a new Global Monetary Authority) anunta ca omenirea se confrunta cu o criza globala, care cere solutii globale.
Iata ce scrie el in Financial Times: "Chiar daca operatiunea de pompare masiva de fonduri din partea statului are succes, ea va trebui sa fie urmata de o solutie pe termen lung: instaurarea unei Autoritati Globale Monetare. Washingtonul recunoaste ca aceasta criza a devenit globala.
Bancile centrale au inceput deja sa realizeze actiuni sincronizate de injectare de fonduri in pietele de capital. Aceasta ar trebui sa duca la un raspuns international coerent (adica toata lumea sa faca la fel), menit nu doar sa stinga focarele create, ci si sa reconstruiasca si sa mentina pietele de capital pe termen lung.
Propusa Autoritate Monetara Globala (GMA) va superviza la sange activitatile autoritatilor nationale, mai acerb decat FMI-ul, si va controla implementarea unor reglementari globale. Va actiona ca o Curte de judecata a falimentelor pentru companiile globale de o anumita marime. Cele mai mari companii financiare globale vor trebui sa se inregistreze la GMA si vor fi obligate sa se supuna monitorizarii acestuia.
Comitetul de conducere al GMA va include bancheri din SUA, Marea Britanie, Uniunea Europeana, Japonia, China, Arabia Saudita si Brazilia. Va fi finantat prin contributii obligatorii de fiecare tara care se va angaja la aceasta si de prime de tip asigurare platite de companiile financiare globale, publice sau private."
Ceea ce Jeffrey Garten descrie in articolul sau este de fapt o dictatura financiara globala. Si nu este doar o teorie, ci un plan care incepe sa fie pus in aplicare.
13 octombrie - Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii cere "o noua arhitectura financiara mondiala pentru o era globala"
"Uneori este nevoie de o criza, pentru ca oamenii sa accepte, ca ceea ce era de mult evident si ar fi trebuit facut inca de multi ani, nu mai poate fi amanat acum," spune Gordon Brown intr-un discurs. "Trebuie sa cream o noua arhitectura financiara internationala pentru o era globala. Trebuie sa avem un nou sistem Bretton Woods, sa construim o noua arhitectura financiara internationala pentru anii ce vor urma."
Acordul Bretton Woods a fost adoptat in iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic international dupa al Doilea Razboi Mondial. El stabilea un cadru de administrare monetara, dictand regulile pentru schimburile comerciale si financiare intre tarile industrializate. Asa au fost create Fondul Monetar International si Banca Mondiala, ca organisme menite "sa garanteze stabilitatea financiara si cresterea economica la nivel international" (adica exact acelasi pretext care este servit si astazi - si iata unde am ajuns)..
15 octombrie - Nicolas Sarkozy, presedintele Frantei cere un "guvern financiar mondial"
Nicolas Sarkozy este un alt personaj cheie in acest joc. Instaurat in fruntea Frantei cu sprijinul masoneriei si al CIA-ului (in spatele sau se afla Alain Bauer, fost Mare Maestru al Marelui Orient al Frantei si agent CIA), Sarkozy conduce acum grupul liderilor europeni. Deloc intamplator, Franta se afla acum la presedentia Comisiei Europene, exact in perioada deznodamantului actualei crize financiare. Nici nu se putea om mai potrivit pentru a aduce tarile Europei la linia trasata de grupul Bilderberg.
La ultima intalnire care a avut loc pe 15 octombrie la Bruxelles cu liderii tarilor membre UE, Nicolas Sarkozy a vorbit de un guvern financiar mondial: "propun ca, la finalul acestui Consiliu, sa venim cu un mesaj unitar. In acest spirit am propus un summit international pana la finalul acestui an, de preferinta la New York, acolo unde a inceput totul, pentru refondarea sistemului financiar international.
Doresc ca, in ceea ce priveste acest subiect, noi, europenii, sa fim deplin uniti. Criza actuala este criza prea-multului. Trebuie sa refondam sistemul, iar aceasta refundamentare trebuie sa fie globala. Nicio institutie financiara nu trebuie sa scape reglementarii si supravegherii."
Principalul consilier economic al presedintelui Sarkozy, François Perol, a explicat presei ca "pentru a raspunde crizei financiare trebuie sa lucram in trei directii. Acest nou acord va implica in primul rand un sistem de reglementare financiara bazat pe controlul tuturor agentilor financiari, a fondurilor de protectie impotriva riscurilor (hedge fonds), a agentiilor de rating si a bancilor". Acelasi lucru il spunea si Jeffrey Garten!
Al doilea punct propus de Franta este "crearea unui guvern economic [cu adevarat] mondial, care sa nu fie redus la G8, pentru ca din acesta nu fac parte doua dintre tarile cele mai populate din lume, China si India, si nici Brazilia, Mexic sau vreo tara africana." Pana aici nicio noutate.
Si al treilea punct: "Instituirea unui sistem de cooperare monetara intre marile state, pentru ca unul dintre motivele actualei crize il constituie dereglarile monetare din anii '90 si de la inceputul anilor 2000, care au determinat Statele Unite, China si Europa, fiecare pentru sine, sa elaboreze o politica diferita". Adica toata lumea sa "joace" dupa regulile lor. Fara exceptii.
Concluzia?
Concluzia acestei mascarade? In urma summitului de la Bruxelles, liderii UE au facut presiuni asupra Washington-ului pentru ca acesta sa reformeze rapid si in profunzime sistemul financiar actual.. Iar Washington-ul a fost extrem de multumit sa subscrie planului care fusese lansat chiar de el, ca instrument docil al Bilderberg.
Istoria se repeta sub acelasi slogan: "Ordo ab chao" (la ordine prin haos)
Toate cele de mai sus nu sunt altceva decat repetarea pas cu pas a unei vechi strategii, care a mai fost utilizata de cateva ori de-a lungul istoriei, cu aceleasi consecinte dezastruoase pentru omenire. De fiecare data scenariul a fost identic: s-a creat o situatie de criza, s-a oferit o solutie (chipurile pentru a mentine stabilitatea) si apoi au fost implementate masuri care au creat un si mai mare control din partea asa-zisei elite mondiale.
Conspirationistii numesc aceasta strategie "dialectica hegeliana a tezei, antitezei si sintezei". Masonii o numesc "Ordo ab chao" (la ordine prin haos sau mai bine spus la Noua Ordine Mondiala prin haos). Au instaurat-o chiar ca deviza a celui mai inalt grad din Ritul Scotian, gradul 33.
Putina istorie ne face mai destepti: Rothschild, Morgan, Rockefeller
In 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocand o cadere a bursei din Londra. In acel moment, Europa era satula de razboi, iar viitorul intregului continent depindea de deznodamantul bataliei de la Waterloo. Daca armata lui Napoleon iesea victorioasa, Imperiul francez urma sa detina puterea asupra Europei. Daca, din contra, castiga armata coalitiei anglo-pruso-olandeze, condusa de ducele de Wellington, ajungea Anglia intr-o pozitie de putere. Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, intrucat finantase ambele tabere. Dupa cum se stie, batalia de la Waterloo a avut ca rezultat infrangerea lui Napoleon.
Cel care a finantat reconstructia Europei si stabilizarea sistemului economic dupa razboaiele napoleoniene a fost Rothschild.
Fondurile din care el a imprumutat natiunilor Europei, indatorandu-le, au provenit dintr-o inselaciune celebra. Utilizand reteaua sa de spioni, Nathan Rothschild a aflat inaintea celorlalti englezi care era rezultatul importantei batalii de la Waterloo. Le-a transmis agentilor sai de la bursa sa vanda puternic actiuni, lucru care i-a determinat pe ceilalti sa creada ca el stie ceva si ca ducele de Wellington a pierdut batalia de la Waterloo. Toata lumea a intrat in panica, grabindu-se sa scape de actiunile britanice "fara valoare", pentru a-si salva macar o parte din averi.
Dupa cateva ore, bursa din Londra se prabusise total. Cand a sosit stirea oficiala ca Wellington castigase de fapt batalia de la Waterloo, era deja prea tarziu. Rothschild cumparase cea mai mare parte din piata pe o suma de nimic. In cateva secunde, actiunile britanice au crescut peste valoarea lor initiala si iata cum peste noapte, averea deja fabuloasa a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de ori. Din acesti bani, clanul Rothschild a dat apoi imprumuturi (evident cu dobanzile de rigoare) tarilor europene, atat de dornice sa se refaca dupa lunga perioada de razboi (finantat tot de Rothschild) si sa ajunga la stabilitate economica.
Tot stabilitatea economica a fost invocata si pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima banca supranationala din lume a aparut in urma unei false crize financiare, declansate de un alt membru al elitei, bancherul J. P. Morgan.. In1907, J. P. Morgan a inceput sa raspandeasca zvonul ca bancile au dificultati si nu vor mai putea face rambursari.
Ca si in exemplul anterior cu Nathan Rothschild, acest zvon a capatat credibilitate pentru ca venea de la o persoana despre care se presupunea ca stie ce spune. S-a creat panica, toata lumea s-a inghesuit sa isi retraga depozitele din banci, lucru ce a dus la falimente in lant (aproape 5400 de banci au disparut atunci). Apoi Congresul american a demarat o ancheta pentru a stabili care este cauza acestui dezastru si cum poate fi el evitat.
Comisia insarcinata cu aceasta misiune era condusa de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar si trezorier al lojii masonice din Rhode Island si omul bancherilor (de altfel avea sa devina membru al clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich casatorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca solutie "salvatoare" crearea unei Banci Centrale care sa vegheze pentru ca dezastrul din 1907 sa nu se mai repete niciodata. Istoria a aratat ca el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.
In 1910, Federal Reserve Act a fost semnat initial, nu de legislatorii americani asa cum era firesc, ci de bancheri,> in cadrul unei intalniri secrete, organizate in casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island.. Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Initial nu a avut sorti de izbanda, dar in 1913, cand Woodrow Wilson a devenit presedinte al SUA, a fost aprobat.
In schimbul sustinerii financiare si politice in alegeri, Wilson le promisese bancherilor ca, odata ajuns presedinte, va aproba fara sa clipeasca constituirea Federal Reserve.
Cu doua zile inainte de Craciun, cand o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenti, Federal Reserve Act a fost transformat in lege, fiind aprobat de Congres si de presedintele SUA.
Dupa multi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: "Natiunea americana este controlata de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, cresterea natiunii si toate activitatile noastre sunt in mainile a doar cativa oameni, care nu fac altceva decat sa controleze si sa distruga libertatea economica. Am ajuns sa fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate si mai dominate guverne din lumea civilizata. Nu avem un guvern cu opinie libera, manat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei si supus presiunilor unui mic grup de oameni care il controleaza."
Senatorul Louis McFadden spunea in 1932 in Congresul american:
"Prin constituirea Federal Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii internationali care actioneaza impreuna pentru a transforma lumea in sclavul lor. Federal Reserve a uzurpat guvernul."
Publicului i s-a spus atunci ca Federal Reserve este solutia ideala si unica pentru a mentine stabilitatea economica (suna cunoscut, nu-i asa?). Strazile si ziarele erau pline de afise in care americanilor li se arata cum inflatia, somajul si criza economica sunt de acum de domeniul trecutului, datorita aparitiei Federal Reserve. A urmat insa marea criza economica din 1929 (The great depression), care a predat SUA cu totul in mainile bancherilor.
In 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia dupa al Doilea Razboi Mondial (o alta criza generata cu finantarea acelorasi bancheri).
Cu acest prilej au aparut alte institutii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scara mai extinsa: Fondul Monetar International si Banca Mondiala.
Federal Reserve a oprit in 1971 convertibilitatea dolarului in aur, producand o noua criza pe piata, care a transformat dolarul american in principala moneda de schimb (mai ales pentru comertul cu petrol) a planetei. De fiecare data s-a invocat nevoia de stabilitate economica.
Lista utilizarii acestui scenariu este lunga si se incheie (speram) cu actuala criza financiara, orchestrata de aceeasi bancheri din umbra prin intermediul
organizatiilor lor: Federal Reserve, Banca Mondiala, FMI si bancile centrale (nationale) ale celor mai mari puteri ale lumii.
Aplicand cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesara acceptarii unei noi autoritati financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelasi grup restrans care vrea sa domine intreaga planeta.
Final
Poate ca toate aceste detalii financiare va obosesc. Din pacate, guvernul mondial ne-a obisnuit sa lasam chestiunile economice si financiare, atat de complicate, pe seama "expertilor" (care sunt instruiti sa gandeasca si sa actioneze numai in interesul "elitei" mondiale, fiind niste instrumente ale guvernului din umbra).
Pentru cei pe care detaliile ii ostenesc (si mai ales pentru a-i convinge de importanta acestora) merita sa cititi cu atentie urmatoarea poveste care rezuma ce este gresit cu actuala criza financiara, cum a fost ea creata de guvernul din umbra, si cum singurii care au de pierdut de pe urma ei nu sunt nici institutiile financiare aflate in asa-zis faliment, nici Banca Mondiala, nici presedintii
si ministrii care fac jocurile lor, ci fiecare dintre noi.
Intr-un satuc de campie, a venit un investitor insotit de secretarul lui. A batut la prima poarta intalnita in cale si i-a spus proprietarului: "Uite, eu sunt colectionar de broscute. Daca imi aduci o broscuta, am sa iti dau pe ea 10 euro." Taranul a fugit repede la balta din spatele casei si a luat o broscuta. I-a dat-o investitorului si a primit cei 10 euro. Apoi le-a povestit vecinilor ce afacere buna a facut el. A doua zi, fiecare taran s-a dus la investitor cu cate o broscuta, pe care a vandut-o cu 10 euro. Dupa cateva zile, investitorul le-a spus satenilor: "Vad ca afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuta am sa va platesc cate 20 de euro."
Taranii, bucurosi nevoie mare, au dat fuga la balta, au cules cate broscute au putut, si i le-au predat investitorului, primind fiecare cate 20 de euro pe bucata. Dupa alte cateva zile, acesta s-a intors acasa la el si l-a lasat pe secretarul sau sa mai adune broscute inca doua saptamani.
Inainte de a pleca, le-a spus: "Dragii mei, sunt nevoit sa ma intorc urgent la mine acasa ca sa ma ocup de afaceri. Va promit insa ca la intoarcere, am sa cumpar de la voi broscutele cu 60 de euro bucata". Si a plecat, in uralele satenilor.
A doua zi, secretarul investitorului i-a adunat pe sateni si le-a tinut urmatorul discurs: "Fratilor, m-am gandit la o afacere pentru voi. Seful meu se va intoarce peste doua saptamani si va va plati cate 60 pe euro de broscuta. Daca vreti, eu va pot vinde inapoi broscutele pe care mi le-ati dat, pentru 35 de euro bucata, iar voi le veti vinde cu 60 si veti castiga astfel cate 25 de euro. Profitul vostru va fi frumusel si fara niciun efort. Ce spuneti?"
Satenii s-au adunat la sfat si au decis ca o asa afacere nu mai prind ei curand. Au pus mana de la mana, s-au imprumutat care pe unde a putut si au cumparat broscutele inapoi cu 35 de euro bucata. Secretarul investitorului a luat banii si s-a facut nevazut. Iar satenii au ramas cu broscutele, cu banii dati si cu datorii la creditori.
David Rockefeller recunoaste ca face parte din conspiratia care a pus la cale globalizarea
David Rockefeller a condus multa vreme Banca Chase Manhattan, este membru al societatii secrete Illuminati si al "Aristocratiei Negre" planetare. Impreuna cu Zbigniew Brzezinski, a pus bazele Comisiei Trilaterale si este unul din cei mai importanti reprezentanti ai asa-zisei "Elite mondiale" care a pus la cale planurile globalizarii mondiale.
In octombrie 2002, David Rockeffeler si-a publicat Memoriile, in care povesteste, printre altele, cum a activat in serviciile secrete militare in timpul celui de-al doilea razboi mondial, dezvoltandu-si "abilitatea de a construi o retea de surse de informare si de influenta."
Insa pasajul cel mai interesant din aceste Memorii se gaseste la pagina 405. Rockefeller admite aici ca face parte dintr-o conspiratie secreta internationala, care are ca scop globalizarea.
"Timp de mai bine de un secol, extremisti ideologici apartinand intregului spectru politic s-au folosit de ocazia unor incidente mediatizate pentru a ataca familia Rockefeller si a pretinde ca aceasta are o exagerata influenta asupra institutiilor politice si economice americane.
Unii dintre ei cred chiar ca facem parte dintr-o conspiratie secreta care lucreaza impotriva intereselor Americii. Ne caracterizeaza pe mine si familia mea ca fiind "internationalisti" care conspira la crearea unei structuri politice si economice unice globale, o noua lume, daca vreti. Daca aceasta este acuzatia, pledez VINOVAT si sunt mandru de asta."
KOSOVO - povestea din spatele povestii !
Zbuciumatii Balcani au trecut prin 8 stadii de schimbari etnice majore de-a lungul istoriei:
PRIMUL:
In secolul 4 IC, invadatorii Celti au cuceritIlirianii din nordul coastelor Adriaticii iar dupa cateva secole a inflorit o cultura mixta Celto-Iliriana. In secolul 3 IC, Roma a cucerit coasta Adriaticii si pentru urmatorii 500 de ani cultura latina a penetrat cultura si limbile iliriana, celtica si tracica pana la disparitia totala a unora.
AL DOILEA
Triburile Slave au navalit in Balcani de-a lungul secolelor cinci si sase. Ele s-au aliat cu mai putenicii avari pentru a invada bazinul Danubian. Incursiunile avarilor s-au dovedit a fi cheia dezvoltarii Iugoslaviei pentru ca au precedat imediat, si este posibil chiar sa fi precipitat, sosirea Sarbilor si a Croatilor.Sarbii au ocupat mari parti de teritorii pana spre sfarsitul secolului doisprazece.
AL TREILEA
In timpul Marelui Razboi (1683-1690) dintre Turcia si Alianta Cruciata - creata cu sprijinul Papei -Sarbii s-au rasculat impotriva turcilor. Curand razboiul de gherila s-a raspandit in toti Balcanii: din Muntenegru pana in bazinul Danubian si serbia antica (Macedonia, Raska, Kosovo and Metohija). Oricum insa, cand austriecii au inceput sa se retraga spre nord au chemat si poporul sarb sa vina cu ei. Avand de ales intre asuprirea turcilor si a trai intr-un stat crestin sarbii si-au abandonat casele in masa, condusi de Patriarhul lor Arsenije Carnojevic. Multe zone din sudul Balacanilor au fost depopulate in acest proces iar turcii s-au folosit de acest prilej pentru a islamiza Raska, Kosovo and Metohija.
AL PATRULEA
In timpul retragerii, dupa infrangerea fortelor europene in 1690, otomanii si albanezii musulmani au supus populatia la represiuni in masa si,esential, la prima purificare etnica la scara mare, inclusiv in Kosovo si Metohija unde aproximativ 1 400 de manastiri si biserici crestine acopera zona.
AL CINCILEA
In aprilie 1941 Puterile Axei ocupa Yugoslavia si o dezintegreaza. Partea de vest a fost transformata intr-un stat nazist marioneta numit Statul Croat Independent. Kosovo si Metohija au fost aproape anexate de Albania. Urmand exemplul nazist Statul Croat Independent a pus bazele taberelor de exterminare ucigand peste 750 000 de sarbi, evrei si tigani. Odata cu expulzarea populatiei sarbe si muntenegrene si albanezii din Albania si turcia s-au stabilit in regiune.
AL SASELEA
Dupa al doilea Razboi Mondial autoritatile comuniste au interzis intoarcerea sarbilor deportati si in perioada 1968-1988 au mai fost deportati inca 220 000 de sarbi si muntenegreni din peste 700 de sate. Peste 400 000 de sarbi si muntenegreni au parasit Kosovo si Metohija timp de 40 de ani.
AL SAPTELEA
In Iunie 1991 Croatia si Slovenia si-au declarat independenta fata de Republica Socialista Federativa Iugoslava. Bosnia and Herzegovina i-au urmat in Aprilie 1992. Violentele etnice au izbugnit aproape imediat mii de sarbi fiind nevoiti sa paraseasca noile state independente.Armata iugoslava mult mai puternica, condusa de sarbi, a reactionat atacand separatistele Bosnia si Herzegovina, provocand astfel Consiliul de Securitate al ONU sa impuna sanctiuni economice impotriva guvernului de la Belgrad, in mai 1992.
AL OPTULEA
In 1990 resuscitarea nationalismului a condus populatia etnica majoritara, albaneza, sa ceara o mai mare autonomie, dar cererile lor au fost respinse de Serbia. In 1996 Armata de Eliberare din Kosovo (AEK) incepe sa atace militiile sarbe. In Februarie 1998 Presedintele Slovodan Milosevic trimite trupe in Kosovo pentru a inabusi impotrivirea in provincie; razboiul de guerlla izbucneste. NATO incepe atacurile aerieneimpotriva Iugoslaviei in in Martie 1999. mai mult de o jumatate de milion de albanezi s-au mutat din Kosovo
KOSOVO - povestea din spatele povestii !
Populatii antice au locuit pe pamanturile ce formeaza acum Iugoslavia (Serbia si Montenegro, inclusiv Kosovo si Metohija) cu mii de ani inainte ca Roma sa cucereasca regiunea in secolul 1 DC. Descoperiri arheologice dovedesc ca in perioada Paleolitica (cca. 200 000 - 8 000 IC) oameni vanau si cautau provizii in muntii, vaile si campiile interioare ale Iugoslaviei de azi.
Triburile slave au navalit peste granitele imperiului in secolele cinci si sase. Slavii vorbeau o limba Indo-Europeana si se organizau in clanuri. In secolul sase Slavii s-au aliat cu mai puternicii avari pentru a cucerii bazinul Danubian. Incursiunile avarilor s-au dovedit a fi cheia dezvoltarii Iugoslaviei pentru ca au precedat imediat, si este posibil chiar sa fi precipitat, sosirea Sarbilor si a Croatilor.Sarbii au ocupat mari parti de teritorii pana spre sfarsitul secolului doisprazece.
Independenta
In 1170 Stefan Nemanja, fondatorul dinastiei Nemanjic, a venit la putere si a inceput modernizarea statului Sarb, a extins statul cu teritorii din est si sud si a anexat litoralul si regiunea Zeta.Odata cu eforturile de intarire statala a aratat multa grija constructiei de manastiri. Fiul cel mic al lui Stefan, Rastko a devenit calugar luindu-si numele de SAVA si dedicandu-si toate eforturile raspandirii religiei printre supusi. Cum si Curia avea deja ambitia de a-si extinde influenta in balcani, Stefan s-a folosit de aceste circumstante favorabile pentru a obtine coroana de la Papa, devenind astfel primul rege sarb in 1217. In Bizant, fratele lui Sava a reusit sa impuna statutul autocefal pentru biserica Sarba devenind primul arhiepiscop sarb in 1219.Astfel sarbii au obtinut ambele forme de independenta : statala si religioasa.
Serbia antica - inclusiv Macedonia, Raska, Kosovo si Metohija - s-a bucurat de o reputatie politica, economica si culturala ridicate in Europa medievala si a atins un maxim in mijlocul secolului 14, in timpul domniei Tarului Stefan Dusan. Imediat dupa aceea insa perioada este marcata de aparitia si cresterea unei noi amenintari: otomanii. Sultanatul turc s-a intins treptat din Asia inspre Europa cucerind la inceput Bizantul iar mai apoi si alte state balcanice.
De ce este mentionat Kosovo
Imperiul otoman a invins armata sarba in doua batalii cruciale: pe malurile raului Marica in 1371 -unde au fost invinse fortele nobililor din Macedonia si la Kosovo Polje (Campia Kosovo - "campia pasarilor negre") in 1389, unde trupele vasale, cu bosnieci, muntenegreni, bulgari si alti aliati sub comanda Printului Lazar Hrebeljanovic - cel mai puternic conducator sarb al timpului -au suferit o alta infrangere. Abia ce turcii l-au invins pe Lazar, si atat Lazar cat si Sultanul Murat (injunghiat in cortul lui de Milos Obilich care s-a dat dezertor) au fost ucisi. Infrangerea nu a adus ocupatia turca imediata a Serbiei, dar secolele urmatoare de ocupatie au alimentat mituri de onoare si eroism care i-au ajutat sa-si pastreze demnitatea si sensul de natiune. Sarbii inca mai recita poeme epice si canta cantece despre nobilii ce au cazut la Kosovo Polje; aniversarea bataliei este Ziua Nationala a Serbiei, Vidovdan (Ziua Sf. Vitus), Iunie 28.
Turcii au persecutat aristocratia sarba, au determinat exterminarea fizica a elitelor sociale. Din moment ce Imperiul Otoman a fost un stat teocratic islamic , Sarbii Crestini traiau aproape ca sclavi - abuzati, umiliti si exploatati.In consecinta ei au abandonat treptat centrele urnbane retragandu-se spre munti. Serbia (ca majoritatea Balcanilor) a fost condusa de Imperiul Otoman aproape cinci secole. In aceasta perioada aproape doua treimi din populatia albaneza , inclusiv cei mai puternici nobili feudali, s-au convertit la islam.
Razboiul Cruciat cu Musulmanii
In timpul Marelui Razboi (1683-1690) dintre Turcia si Alianta Cruciata - creata cu sprijinul Papei -Sarbii s-au rasculat impotriva turcilor. Curand razboiul de gherila s-a raspandit in toti Balcanii: din Muntenegru pana in bazinul Danubian si serbia antica (Macedonia, Raska, Kosovo and Metohija). Oricum insa, cand austriecii au inceput sa se retraga spre nord au chemat si poporul sarb sa vina cu ei. Avand de ales intre asuprirea turcilor si a trai intr-un stat crestin sarbii si-au abandonat casele in masa, condusi de Patriarhul lor Arsenije Carnojevic. Multe zone din sudul Balacanilor au fost depopulate in acest proces iar turcii s-au folosit de acest prilej pentru a islamiza Raska, Kosovo and Metohija.
In timpul retragerii, dupa infrangerea fortelor europene in 1690, otomanii si albanezii musulmani au supus populatia la represiuni in masa si,esential, la prima purificare etnica la scara mare, inclusiv in Kosovo si Metohija unde aproximativ 1 400 de manastiri si biserici crestine acopera zona. (Manastirea patriarhala de langa Pe, Kosovo a servit ca centru administrativ al Bisericii Ortodoxe Sarbe din secolul 13 pana in secolul 18.)
Rezistenta sarba impotriva dominatiei otomane, latenta pentru multe decade a izbucnit la suprafata la inceputul secolului 19 odata cu Prima si a Doua Rascoala Sarba din 1804 si 1815. Imperiul turc se confrunta deja cu crize interne profunde fara speranta vreunei reveniri. Ca rezultat a rascoalelor si a razboaielor urmatoare impotriva imperiului otoman s-a format Prtincipatul sarb Independent si a fost recunoscut pe plan international in 1878.
Razboaiele balcanice 1912 - 1913 au pus capat dominatiei turce in Balcani. Turcii au fost impinsi inapoi peste canal iar in teritoriile pe care le-au parasit s-au creat state balcanice nationale. Odat cu sfarsitul primului razboi mondial si caderea imperiului Austro-Ungar si a Imperiului Otomanau fost create conditiile pentru proclamarea Serbei, Croatiei si sloveniei in Decembrie 1918.
O noua era zbuciumata
La inceputul anilor '40, Iugoslavia se gasea inconjurata de state ostile. Cu exceptia Greciei toate tarile vecine au semnat tratate cu germania sau Italia. Hitler facea presiuni asupra Iugoslaviei sa se alatura puterilor Axei. demonstratiile publice impotriva nazismului a determinat Luftwaffe sa bombardeze Belgradul si alte oraser. In Aprilie 1941 puterile Axei au ocupat Iugoslavia si au dezintegrat-o. Partea de vest a fost transformata intr-un stat nazist marioneta numit Statul Croat Independent (NDH) condus de Ustasi. Serbia a fost ocupata de trupele germane in timp ce teritoriile nordice au fost anexate de Ungaria iar cele de est si sud la Bulgaria. Kosovo si Metohija au fost aproape anexate de Albania.
Urmand exemplul nazist Statul Croat Independent a pus bazele taberelor de exterminare ucigand peste 750 000 de sarbi, evrei si tigani. Acest holocaust a fost picatura politica si istorica pentru razboiul civil ce a izbucnit 50 de ani mai tarziu in Croatia, Bosnia si herzegovina si care a acompaniat farmitarea Iugoslaviei in anii 1991-1992. In timpul celui de-al doilea razboi mondial partizanii condusi de comunisti au dus o lupta de guarila victorioasa impotriva fascistilor si a croatilor si a sprijinatorilor guvernului de dinainte de razboi. In timp ce razboiul continua violent, in 1943, o schimbare revolutionara a fost proclamata odata cu abolirea monarhiei in favoarea republicii. Josip Broz Tito devine primul presedinte al noii Iugoslavii socialiste, definit ca stat federal compus din sase republici: Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia si Herzegovina, Macedonia si Muntenegru si doua regiuni autonome - Voievodina si Kosovo-si-Metohija. Cele doua regiuni autonome erau parte integranta a Serbiei. Aceasta a condus la renasterea Iugoslaviei ca o federatie socialista cu conducere comunista in 29 Noiembrie 1945, si cand Kosovo a primit pentru prima data numele sau oficial, dupa ce inainte era cunoscuta doar ca si Campia Kosovo (sau Campul Kosovo). Sub Josip Broz Tito, comunistii iugoslavi au fost credinciosi stalinismului pana la ruptura de Moscova din 1948. In acel timp blocada economica a blocului sovietic a fortat Iugoslavia sa conceapa un sistem economic bazat pe auto conducere socialista. Acestui sistem iugoslavii i-au adaugat o politica externa nealiniata si un sistem politic unipartinic, idiosincratic. Sistemul a mentinut un ansamblu unitar aproape pe tot timpul celor patru decade de conducere Tito. Tendinta de a asigura puterea republicilor pe cheltuiala autoritatilor federale a devenit si mai intensa dupa adoptarea constitutiei din 1974 care a incurajat nationalismului si succesionismului croat, sloven, musulman si albanez. Curand dupa moartea lui Tito din 4 Mai 1980 diferentele persistente au separat din nou partidele comuniste ale republicilor si provinciilor tarii.
Revenirea necazurilor
In mai 1991 alegatorii Croatii au votat un referendum pentru ca republica lor sa devina natiune independenta. Un referendum similar a fost adoptat in decembrie in Slovenia. In Iunie parlamentele respective, din ambele republici, au votat declaratia de independenta. In Ianuarie 1992 Macedonia isi declara independenta, urmata de Bosnia si Herzegovina in Aprilie. Violentele etnice au izbucnit aproape imediat, mii de sarbi fiind fortati sa plece sub forma unor purificari etnice. Armata iugoslava mult mai puternica, condusa de sarbi, a reactionat atacand separatistele Bosnia si Herzegovina, provocand astfel Consiliul de Securitate al ONU sa impuna sanctiuni economice impotriva guvernului de la Belgrad, in mai 1992.
Serbia si Montenegro au optat sa ramana federative si la sesiunea comuna a parlamentelor Iugoslaviei, tinuta in 27 April 1992 in Belgrad, a fost votata Constitutia Republicii Federale Iugoslavia (cu Slobodan Milosevic ca si presedinte). Noul guvern insa nu este recunoscut de Statele Unite ca si succesor al fostului stat Iugoslav. Caderea economica si recrudescenta unui mai vechi conflict intre serbi si etnicii albanezi majoritari in Kosova au alimentat resurgenta nationalismului. In 1990, cererile de autonomie mai mare au fost inabusite de Serbia, care a impus o conducere directa si a reevaluat statutul de regiune autonoma. Albanezii au fost supusi la represiuni iar migrarea sarba in regiune incurajata. ca raspuns albanezii au inceput presiunile pentru independenta completa a Kosovo-ului si in 1992 au ales un parlament nominal si au boicotat alegereile sarbe. In 1996 militantii Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK) au inceput sa atace militiile sarbe. In Februarie 1998 Milosevic trimite trupe in Kosovo pentru a inabusi impotrivirea in provincie. Un razboi de guerlla izbucneste. Mii si mii de etnici albanezi au fost fortati sa-si lase caminele. NATO a fost reluctant fata de o interventie deoarece Kosovo - spre deosebire de Bosnia in 1992 - era in mod legal provincie a Iugoslaviei. Dovezi a unui masacru impotriva civililor a dat motivatia necesara pentru NATO sa intervina pentru prima in treburile unei natiuni suverane in conflict cu propia populatie. In 12 Octombri 1998, in timpul suspendarii atacurilor negociate de diplomatul american Richard Holbrooke dar sub amenintarea permanenta a unui atac aviatic militar - pentru care exista foarte putin entuziasm din partea catorva state NATO - Presedintele Slobodan Milosevic isi da acordul pentru retragerea fortelor militare. Luptele continua insa si nici una din parti nu accepta propunerea Washington-ului pentru provincie - etnici albanezi solicita independenta deplina in timp ce liderii sarbi accepta doar o autonomie limitata.
Kosovo azi
In Februarie 1999, Serbia si separatistii Kosovari au fost fortati sa stea la masa negocierilor in Rambouillet, France, de sase natiuni mediatoare: Statele Unite, Rusia, Franta, Anglia, Germania si Italia. Statele Unite au amenintat cu lovituri aeriene daca presedintele sarb Slobodan Milosevic continua sa respinga planul inaintat de oficialii NATO de stationare a unor trupe internationale in Kosovo pentru a asigura tratatul de pace. Negocierile nu au mai avut loc oricum cand atat Sarbii cat si AEK au respins termenii tratatului. SUA conta pe semnatura KLA si pe plecarea sarbilor - ceea ce ar fi pavat apoi drumul spre loviturile aeriene ale NATO impotriva Serbiei. Dar AEK a refuzat sa semneze un acord decat daca acesta le-ar fi promis o independenta in viitor , nu o simpla auto conducere, ceea ce insa nu era pe agenda negociatorilor NATO.
Pozitia AEK de totul-sau-nimic insemna ca efect ca prefera sa continue razboiul lor terestru impotriva Serbiei - cu NATO operand in esenta ca forta aeriana a AEK. . Washington-ul, gata sa joace dur cu Serbia,a fost in particular frustrat de pozitia ingusta si intransigenta a etnicilor albanezi. In cele din urma, in 18 Martie AEK semneaza in timp ce sarbii continua sa refuze respingand stationarea trupelor NATO in Kosovo. In 24 Martie 1999, NATO incepe loviturile aeriene asupra tintelor Iugoslave, aruncand mii de misiuni timp de 71 de zile, deseori aruncand chiar munitie cu uraniu (DU).
In Iulie 1999, fortele sarbe sunt fortate sa paraseasca Kosovo si trupe NATO-organizate sub KFOR de aproape 40 000 de oameni au fost instalate. Etnicii Albanezi s-au intors in Kosovo si imediat au inceput sa atace sarbii kosovari, tragand Kosovo inapoi intr-o alta noua era de conflict. Din Iulie - cand trupele NATO au intrat in Kosovo - si Noiembrie 1999, musulmanii albanezi au distrus mai mult de 80 biserici seculare, inclusiv Manastirea Sfintei Treimi din Musutiste, construita in 1465, Biserica Arhanghelilor din Gornje Nerodimlje si Biserica Sfantului Nicolae din Prekoruplje, impreuna cu icoane din secolul XVI printre care si o icoana a Apostolului Thomas. In fapt kosovarii albanezi au lansat AL NOUALEA STADIU de purificare etnica in Kosovo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)