Influenţa religiei în politica externă a Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu atinge cote alarmante.
Apetenţa publicului larg pentru teorii conspirative a fost în mod constant alimentată, de-a lungul timpului. Aproape orice eveniment din istorie – mai ales cea recentă – constituie subiectul unei „conspiraţii”.
Asasinarea lui J.F. Kennedy, aselenizarea misiunii Apollo 11, în 1969, sau atacurile de la 11 septembrie 2001 sunt numai câteva exemple. Unul dintre subiectele de actualitate este susţinerea politică pe care Statele Unite o acordă Israelului. Fie că se vorbeşte de „puternicul lobby evreiesc”, fie de faptul că „evreii conduc America” (sau lumea), asemenea expresii semidocte sunt folosite ca explicaţii pentru sprijinul aproape necondiţionat pe care Statele Unite îl acordă statului evreu în conflictul cu vecinii săi ostili.
Ideea de bază este aceea că, depinzând de bancherii evrei, America nu are încotro, decât să ajute şi să protejeze Israelul. Într-un articol pe această temă, publicat în Foreign Affairs, Walter Russel Mead prezintă o perspectivă diferită, care descoperă caracterul speculativ al unor astfel de teorii. Riguros argumentat cu date din istoria contemporană americană, articolul politologului american pune speculaţiile amintite în adevărata lor lumină: suportul american faţă de Israel nu este condiţionat nici de lobby-ul evreiesc (care, într-adevăr, este prezent şi activ), nici de banul negustorilor evrei, ci are o largă bază populară, motivată spiritual şi religios. Însă ceea ce stârneşte o îngrijorare reală nu se datorează faptului că simpatia americanilor faţă de Israel are asemenea motivaţii, ci faptului că grupurile de creştini fundamentalişti pot influenţa negativ politica externă americană în Orientul Mijlociu.
Vechiul şi „Noul Israel”. Fiu de pastor episcopalian şi crescut în atât de specificul sud al Statelor Unite, Mead crede că orice discuţie cu privire la atitudinea Statelor Unite faţă de Israel trebuie să înceapă cu Biblia. Influenţa Scripturilor ebraice (Vechiul Testament) asupra gândirii şi sufletului americanilor este una dintre cele mai distinctive trăsături ale lor ca naţiune. Limba ebraică (studiată în prezent în marile universităţi americane Harvard, Princeton, Yale), eroii şi ideiile vechiului Testament au îmbibat într-o asemenea măsură sufletul american, încât referirile la acestea continuă să penetreze şi astăzi viaţa naţiunii. Fie că vorbim despre discursul politic american (care face numeroase trimiteri la Vechiul Testament), fie de prevalenţa practicii medicale a circumciziunii în rândul populaţiei masculine a ţării sau, pur şi simplu, de reperele geografice (peste 1.000 de oraşe din SUA au numele derivat din Biblie), aceste fapte explică de ce naţiunea americană şi-a dezvoltat de-a lungul existenţei sale concepţia că este „Noul Israel”. La aceasta au contribuit, desigur, şi anumite similarităţi istorice între experienţa evreilor antici şi cea a americanilor moderni (vezi caseta), pe care predicatorii coloniali şi pamfletarii vremii le-au speculat suficient de mult pentru a descrie Statele Unite ca pe un nou Canaan, „o ţară unde curge lapte şi miere”. Acest sentiment al propriei identităţi şi misiuni, izvorât din citirea istoriei ebraice, a fost şi este împărtăşit deopotrivă de personalităţi seculare sau religioase, liberale sau conservatoare ale vieţii publice americane, fiind unul dintre cele mai puternice şi durabile elemente ale culturii şi gândirii naţionale. De pe vremea puritanilor şi până în prezent, americanii s-au considerat un popor ales, chemat de Dumnezeu pentru un destin special. Împlinirea acestui destin depinde de înfăptuirea obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu sau faţă de principiile care i-au făcut puternici şi prosperi. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi americani, care privesc naţiunea lor ca pe „Noul Israel al lui Dumnezeu”, consideră legitim statutul de protector al statului Israel, pe care Statele Unite şi l-au asumat.
Sioniştii creştini.
Istoria susţinerii americane faţă de evrei a început înainte ca Theodor Hertzl să întemeieze în mod oficial mişcarea sionistă, în 1897. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat un sentiment pro-evreiesc printre americanii fără origine evreiască, cunoscuţi sub numele de „sionişti dintre neamuri”. În opinia lui W.R. Mead, aceşti susţinători reprezentau două curente de gândire. Unul dintre acestea era reprezentat de sioniştii profetici, care priveau întoarcerea evreilor în Palestina ca pe o împlinire literală a profeţiei biblice – adesea legată de revenirea lui Hristos şi sfârşitul lumii. Unii pastori protestanţi chiar au „profetizat” faptul că americanii îi vor ajuta pe evrei să se întoarcă în patria lor. După Războiul Civil, speculaţiile cu privire la rolul unui stat evreu restaurat în cadrul evenimentelor care vor declanşa Apocalipsa au atins cote înalte. Au început să circule pe scară largă cărţi şi broşuri despre „profetizata repatriere a evreilor”, despre identitatea şi întoarcerea „triburilor pierdute” ale lui Israel. Sub influenţa evanghelistului Dwight L. Moody şi a teologului Cyrus Scofield, concepţia dispensaţionalistă asupra istoriei şi rolul Israelului în cadrul acesteia au aprins imaginaţia protestantismului conservator american, care spera că o convertire în masă la creştinism a evreilor va dezlănţui evenimentele apocaliptice şi va determina venirea lui Hristos.
Cel de-al doilea curent, profund influenţat de gândirea creştină liberală (care credea pe atunci că Dumnezeu construia o lume mai bună cu ajutorul progresului omenirii), îi cuprindea pe aşa-numiţii sionişti progresişti, care priveau repatrierea evreilor în ţara lor de odinioară ca parte a unui program mai larg de transformare a lumii prin promovarea idealurilor americane. Un exponent de marcă al acestui curent era fostul preşedinte John Adams, care declara: „Odată restauraţi, sub o guvernare independentă şi fără a mai fi persecutaţi, ei [evreii] se vor lepăda de anumite particularităţi necizelate ale caracterului lor şi, cu timpul, este posibil să devină creştini liberali unitarieni.”
În legătură cu atitudinea pro-Israel a protestanţilor americani, este demn de remarcat faptul că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o vreme când comunitatea evreiască din America era nesemnificativă (în ciuda emigraţiei în masă a evreilor din Rusia) şi lobby-ul evreiesc era practic inexistent, suportul pentru crearea unui stat evreu în Ţara Sfântă a atins nivelul diplomatic. Într-o petiţie înmânată preşedintelui Benjamin Harrison de liderul metodist (laic) William Blackstone – creştin sionist, influenţat de Dwight Moody – şi semnată de 400 de personalităţi ale vieţii publice americane, se solicita ca Statele Unite să depună toate eforturile pentru convocarea unui congres al puterilor europene, pentru a determina Imperiul Otoman să cedeze Palestina evreilor (vezi caseta).
Simpatia opiniei publice.
Sprijinul politicii externe americane faţă de Israel nu putea fi determinat de un lobby neînsemnat, împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, el este rezultatul unei opinii publice puternice, ancorată în cultura biblică iudaică a naţiunii americane şi sensibilizată de soarta evreilor persecutaţi în ţările Europei şi în cele musulmane. Pogromurile din Rusia (1903-1906, 1917-1923), Grecia (1821-1829), Polonia (1918) şi ţările arabe (în unele dintre acestea, evreii erau siliţi să locuiască în ghetouri), care au determinat mai multe valuri de emigraţie în masă a evreilor spre Palestina, au avut o contribuţie însemnată la creşterea simpatiei americanilor faţă de poporul evreu. Astfel, după războiul arabo-israelian, la 14 mai 1948, guvernul american a recunoscut de facto existenţa statului evreu, la doar 11 minute după proclamarea independenţei acestuia. În condiţiile în care, în 1948, evreii din Statele Unite constituiau aproximativ 3,8 % din populaţia ţării, este semnificativ faptul că aceştia reprezentau cu puţin mai mult de 10 % din totalul susţinătorilor lor. Restul erau americani fără origine evreiască. Un sondaj Gallup, efectuat în iunie 1948 (citat de W.R. Mead), arăta faptul că americanii care simpatizau cu evreii erau de trei ori mai numeroşi decât compatrioţii lor care simpatizau cu arabii. Demn de menţionat este şi faptul că, în ultimii 60 de ani, sentimentul pro-Israel, în rândurile americanilor, s-a menţinut permanent deasupra celui pro-arab sau pro-palestinian, în condiţiile în care, în anul 2007, evreii din Statele Unite reprezentau numai 1,8% din populaţia ţării (cel mult 3% din procentul total al suporterilor americani).
„Trezirea” creştinilor fundamentalişti.
După 1948, nivelul simpatiei faţă de Israel, în rândurile protestanţilor americani, a cunoscut şi fluctuaţii, datorită tratamentului aplicat de evrei palestinienilor din teritoriile ocupate, dar şi pe fondul receptivităţii bisericilor protestante liberale faţă de perspectiva misionară pe care păreau să o deschidă mişcările de independenţă ale naţionalismului arab. Războiul de şase zile (1967) a adus însă o schimbare majoră. Mulţi dintre creştinii evanghelici şi fundamentalişti americani, care, spre deosebire de cei liberali, au manifestat puţin interes faţă de Israel, după războiul său de independenţă, au privit victoria fulgerătoare a acestuia ca pe un miracol şi, totodată, ca pe un semn că împlinirea profeţiei biblice este posibilă. Cucerirea vechii cetăţi a Ierusalimului şi faptul că locul Templului era acum în mâinile evreilor însemna că sosise timpul sfârşitului şi apropierea venirii lui Hristos. Lucrul acesta a constituit un puternic imbold pentru mişcările de redeşteptare americane, acompaniate de numeroase bestselleruri pe această temă, care au alimentat interesul americanilor pentru profeţiile biblice, în special cu privire la Orientul Mijlociu.
Islamul – inamicul principal.
Până la sfârşitul Războiului Rece, doar interesul faţă de ameninţarea comunistă şi faţă de persecutarea creştinilor din spatele Cortinei de Fier a mai domolit din efervescenţa evanghelicilor americani cu privire la evenimentele din Orientul Mijlociu. Din acest motiv, ei au fost mai puţin implicaţi în politica americană faţă de această regiune decât fuseseră în secolul al XIX-lea. Însă, după 1989, interesul acestora s-a mutat către lumea musulmană, unde creştinii, dar şi persoane de altă credinţă, suferă din cauza discriminării pe care o impun legile islamice. Aceste realităţi, la care se adaugă evenimentele de după încheierea Războiului Rece, au influenţat substanţial modul în care este privit Islamul în prezent, de către americani, în general, şi de către creştinii evanghelici, în special. Datorită identificării spirituale cu Israelul, aceştia tind să perceapă orice duşman al acestuia ca pe propriul duşman. Conflictele frecvente dintre Israel şi grupările de militanţi palestinieni, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, efectele celor două războaie din Irak şi amploarea fenomenului terorist în mediile islamice, tensiunea generată de programul nuclear al Iranului şi declaraţiile belicoase ale preşedintelui acestuia la adresa Israelului au conturat imaginea Islamului ca inamic principal al Satelor Unite („Noul Israel”) şi al creştinismului în ochii opiniei publice americane.
Agenda politică a evanghelicilor.
Suportul creştinilor evanghelici faţă de Israel constituie una dintre cele mai puternice forţe în cadrul politicii externe americane. Un indiciu cât de poate de clar este nivelul acestei simpatii în rândurile opiniei publice americane, care a ajuns şi s-a menţinut la cele mai înalte cote din istorie, în timpul celor două mandate ale preşedintelui George W. Bush. Fenomenul este explicabil, dacă ţinem seama de faptul că, din totalul voturilor obţinute de acesta la alegerile din 2004, 40% au venit din partea evanghelicilor (din care 27% dinspre ramura tradiţionalistă). Din vara anului 2006, sub conducerea pastorului John Hagee – fost candidat la nominalizarea Partidului Republican pentru preşedinţie, în alegerile primare din 2008 – aceştia s-au grupat în cadrul organizaţiei Creştinii Uniţi pentru Israel, cu scopul declarat de a susţine politic şi financiar Israelul. Anual, delegaţi ai bisericilor şi mega-bisericilor evanghelice, ai organizaţiilor parabisericeşti şi ai clericilor, din toate cele 50 de state, se întâlnesc cu reprezentanţii lor în Congres la Capitol Hill, Washington, pentru a solicita sprijin politic pentru Israel. În paralel, cei 40 de milioane de susţinători (potrivit declaraţiilor pastorului Hagee) sunt invitaţi să participe la şirul de banchete intitulat O seară pentru cinstirea Israelului (A Night to Honor Israel Banquet), organizate pe tot cuprinsul ţării, în cadrul cărora, pe lângă muzica specifică, publicul ascultă discursurile unor invitaţi de marcă. Anul acesta, vorbitorii principali au fost Senatorul Joseph Liberman, pastorul John Hagee şi ambasadorul Israelului la ONU, Dan Gillerman. Comentând asemenea acţiuni, Nancy Roman, vicepreşedinte şi director al Consiliului pentru Relaţii Externe – organizaţie neafiliată politic, care publică jurnalul Foreign Affairs –, citată de BBC, recunoaşte această schimbare majoră în atitudinea evenghelicilor americani: „Dacă în trecut Biserica obişnuia să-şi sfătuiască membrii să nu se implice în politică, în prezent, multe biserici le spun exact contrariul… Acest lucru este important şi, cu timpul, va avea o influenţă uriaşă asupra politicii externe.” Michelle Goldberg, jurnalistă şi autoare a cărţii Venirea Împărăţiei: ridicarea naţionalismului creştin, îşi exprimă îngrijorarea faţă de influenţa crescândă a creştinilor evanghelici în politica externă a SUA pentru Orientul Mijlociu: „Hagee îşi foloseşte influenţa pentru a determina opinia publică americană să susţină atitudinea unilaterală a guvernului, evident pro-Israel. Aceste grupuri au mult mai multă influenţă decât AIPAC sau aşa-numitul lobby evreiesc.”
S-a născut „extrema dreaptă creştină”!
Astfel de îngrijorări nu ar putea fi exprimate într-o asemenea manieră, fără motive serioase. Spre deosebire de acţiunile şi influenţa politică ale aşa-numitei „drepte creştine”, binecunoscute publicului american, agenda mişcării conduse de pastorul Hagee emană o notă îngrijorătoare de extremism, prin declaraţii belicoase la adresa Iranului şi a vecinilor ostili ai Israelului. Iată un exemplu de mesaj postat pe site-ul organizaţiei: „Există un nou Hitler în Orientul Mijlociu – preşedintele Ahmadinejad – care a ameninţat că va şterge Israelul de pe hartă şi care adună rapid tehnologie nucleară să-şi pună în aplicare ameninţarea. Dacă am învăţat ceva din Holocaust este faptul că, atunci când un nebun ameninţă cu genocidul, trebuie să-l luăm în serios.” De asemenea, în cadrul discursului rostit cu ocazia Summitului America-Israel, la data de 16 iulie 2007, la Washington, pastorul Hagee s-a declarat susţinător al unei lovituri nucleare preventive a Statelor Unite asupra Iranului, pentru a salva statul Israel. Jurnalistul Max Blumenthal, de la The Huffington Post, care a participat la acel summit, afirmă că a monitorizat dreapta creştină mai mult de patru ani, participând la zeci de conferinţe ale acesteia, urmărindu-i emisiunile, citindu-i publicaţiile sau intervievând liderii ei de marcă, dar – spune el – „Nu am fost niciodată martor la un spectacol extrem de politizat şi atât de scandalos şi bizar ca acela desfăşurat săptămâna trecută (16 iulie 2007 – n.r.) la Washington, de organizaţia Creştinii Uniţi pentru Israel.”
America – un „big brother” pentru Israel.
Dincolo de ataşamentul istoric şi cultural pe care Statele Unite îl manifestă faţă de Israel (o realitate pe care nu trebuie neapărat s-o acceptăm ca pe un destin profetic), un lucru este clar: politica Statelor Unite faţă de Orientul Mijlociu a fost şi continuă să fie modelată de voinţa publicului larg american şi nu de maşinaţiile vreunui grup, indiferent cât de bogaţi ar fi membrii acestuia. Motivaţia religioasă a acestui sprijin poate fi privită ca un lucru normal, care ţine de specificul culturii americane. Însă, atunci când religia începe să joace un rol negativ în politica externă americană, în special în atât de tumultuosul Orient Mijlociu, există serioase motive de îngrijorare cu privire la stabilitatea regiunii şi a lumii. Într-o asemenea situaţie, este greu de apreciat corect care „Hitler” este mai periculos: cel din Orientul Mijlociu sau cel din America?
