Prezidentialele – o chestiune de incredere

Alegerile prezidenţiale din acest an vor constitui un moment unic în istoria post-decembristă a României: cel care le va câştiga va obţine un scor electoral mai mare decât încrederea de care se bucură în rândul populaţiei. Nefiind sociolog de meserie, doar constat şi nu pot face aprecieri asupra modului în care s-a ajuns aici. Observ, însă, că există unii candidaţi faţă de care intenţia de vot este apropiată de încrederea de care se bucură în sondaje (Traian Băsescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali) şi candidaţi faţă de care intenţia de vot este mai mică decât încrederea de care se bucură (în special Sorin Oprescu, dar şi Crin Antonescu şi Mircea Geoană). O logică primară ne spune că, dacă există şanse de creştere în perioada următoare, atunci aceştia trei vor creşte.

Problema apare în momentul în care cei trei challengeri se bat pentru un capital electoral finit (vreo 60% dintre voturi). Uşor de observat, niciunul dintre ei nu va reuşi să se apropie de scorul încrederii proprii. Într-o anumită măsură, această luptă pentru locul doi poate deveni o luptă pentru locul întâi. De ce? Pentru că adevărata luptă pare a se da în turul întâi – niciodată nu a mai existat un atât de mare interes pentru primul tur al alegerilor, pentru că mai mereu se ştiau finaliştii. De-a lungul timpului, cel care a câştigat alegerile a crescut imediat în intenţia de vot a populaţiei, lucru valabil şi pentru partide. Pe lângă intenţia de vot, i-a crescut şi capitalul de încredere din partea populaţiei. Or, după 5 ani de erodare, lui Traian Băsescu nu poate să-i mai crească în vreun fel capitalul de încredere. Aş spune, în termeni mai simpli, că acela care va intra în turul doi va fi pe val.

Deocamdată, problema cea mai mare a adversarilor preşedintelui este aceea că niciunul dintre ei nu reuşeşte să se identifice ca unic adversar. Cele două săptămâni dintre tururile de scrutin vor fi, însă, suficiente pentru atingerea acestui deziderat. Mai ales că, şi aici speculez, contracandidatul lui Traian Băsescu va fi mai prezent mediatic decât preşedintele actual. Din două motive: va fi privit ca un izbăvitor, iar preşedintele actual nu va vrea prea multe confruntări mediatice. Lucru sugerat şi de Sebastian Lăzăroiu în emisiunea lui Robert Turcescu de sâmbătă – spunea că presa s-a discreditat şi nu va juca un rol în această campanie. Deci, de ce ar încerca preşedintele Băsescu în vreun fel să apară în confruntări electorale când poate să comunice direct cu poporul prin băi de mulţime? Nu e o chestiune de lipsă de curaj (nu cred că există cineva care-l poate acuza pe Traian Băsescu de aşa ceva), ci mai degrabă de incapacitate de a intra într-un dialog cu cineva care-l critică. En tout cas, un sort d’ivresse de pouvoir. Şi trebuia să ne dăm seama de asta după discursul fabulos din Parlament, în care singura vină pe care şi-a asumat-o preşedintele a fost lipsa de tact. Pe principiul: eu le-am spus adevărul fără menajamente, ce să le fac dacă sunt sensibili şi nu vor să vadă crudul adevăr?

Şi dacă, totuşi, câştigă Traian Băsescu? Îndrăznesc să fac o predicţie: cota de încredere nu-i va mai creşte, pentru că diluviul crizei economice nu se opreşte de Sfântul Nicolae, când iubitul conducător îşi celebra onomastica. Ba din contră, va merge tot în jos. Aşa că peste 5 ani, dacă-şi va duce mandatul la capăt, preşedintele Băsescu va fi poate la fel de antipatizat precum stimatul George Dabăliu Jr. Paradoxal, pierderea alegerilor poate să-l salveze pe omul politic Traian Băsescu şi să-l recredibilizeze. De altfel, obiectiv, este cel mai bun politician de opoziţie dintre toţi. Mă uitam la Mircea Geoană în interviul luat de Tatulici şi vedeam un om incapabil să speculeze gafele uriaşe ale favoritului. Pentru că Traian Băsescu începe să comită astfel de gafe, iar declaraţia privind combaterea crizei economice este demnă de Radio Ierevan.

Suplimentar, şi aici închei cu subiectul Traian Băsescu, am văzut foarte mulţi analişti politici de talk-show care îl lăudau pe preşedinte pentru scoaterea PSD în opoziţie, pentru că i-au rămas toate pârghiile de putere şi toţi îi sar la gât pentru că regimul său are accente autoritariste. Care cum ar veni, a făcut foarte bine că şi-a pus principalul adversar (până una-alta, asta arată sondajele de opinie) în postura de a critica deschis guvernarea cu care Traian Băsescu se identifică (nu se poate distanţa în vreun fel de Emil Boc şi Guvernul celor 9 magnifici 2 în 1), fără a-şi asuma în vreun fel responsabilitatea pentru perioada petrecută la guvernare. Traian Băsescu chiar s-a schimbat în rău (din unghiul omului de marketing politic), pentru că începe să pună înaintea imaginii proprii (cea care i-a adus victoria în 2004) organizarea partidului. Or, deşi PDL a avut rezultate foarte bune la ultimele 3-4 şiruri de alegeri, nu ştiu dacă are capacitatea PSD, pentru că Flutur nu e Cozmâncă, nici măcar Mitrea sau Dragnea.

O ultimă observaţie: social-democraţii, dacă susţin moţiunea de cenzură a liberalilor se sinucid politic. Din patru motive:

1.Nu pot în niciun fel să-şi recupereze pârghiile din teritoriu – nu este timp pentru aşa ceva;
2.Perioada de până la alegeri va fi una de foc pentru Guvernul PDL – toţi ochii vor fi pe Guvern şi pe incapacitatea acestuia de a gestiona treburile ţării, iar Videanu la economie, Boc la Educaţie, Berceanu la Agricultură sau Pogea la Muncă sunt elemente cheie în construirea imaginii de diletantism. Opoziţia, în mod normal, ar trebui să se bucure acum de un Guvern (slab politic şi imagologic), nu să încerce să-l dea jos;
3.Dacă PSD trece moţiunea de cenzură, atunci chiar pot fi acuzaţi că adâncesc ţara în haos şi instabilitate politică;
4.Dacă, pe de altă parte, moţiunea nu trece, pentru că unii parlamentari ai PSD vor defecta, atunci social-democraţii arată o slăbiciune uriaşă. În ceea ce-i priveşte pe liberali, prezenţi tot timpul în opoziţie după parlamentare, moţiunea este bună. Şi pentru simplul fapt că este a lor, iar PSD, un partid mult mai mare, intră, aşa cum se spune în ciclism, în trena lor.



De Cristian Calugaru