Recentele inundaţii care s-au abătut asupra judeţelor din vestul României vor rămâne în istoria ţinutului. Din nefericire, vor fi un reper dureros în primul şi în primul rând pentru cei afectaţi direct. Câţi dintre aceştia vor avea puterea morală şi materială de a o lua de la capăt este greu de spus. Cert este că trebuie să începem să ne reconsiderăm atitudinea faţă de ideea solidarităţii umane. Până nu va fi prea târziu.
„Cel mai trist loc de şedere“
Da, în aparenţă un titlu de articol, care duce la ideea unei catastrofe regionale. Dincolo de cuvinte, însă, recentele inundaţii ne pot ilustra cam cum era Banatul înainte de debutul desecărilor şi îndiguirilor în vremea când guvernatorul provinciei era generalul imperial austro-ungar Florimund de Mercy. Când, la fiecare rupere de nori, apele învolburate şi prea mari făceau neîncăpătoare albiile şi se revărsau peste maluri, inundând tot ceea ce se putea inunda. Să nu mai vorbim de animalele surprinse de viituri şi înecate, un fel de pagube colaterale care intrau apoi în putrefacţie şi deveneau adevărate bombe sanitare pentru toţi exponenţii regnului animal, deci şi pentru oameni. Nici nu e de mirare, aşadar, că boli dintre cele mai crunte decimau fără milă formele superioare de viaţă. Mărturiile eruditului veneţian Francesco Griselini, devenit bănăţean pentru o perioadă de vreme, cuprinse în a sa „Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei“ (Editura „Facla“, 1984), sunt, credem, convingătoare în acest sens: „E adevărat că şi în vremuri mai vechi pământul din apropierea Mureşului şi cel de-a lungul Tisei, de la Seghedin şi până dincolo de Titel, era mlăştinos. Aceste mlaştini nu se întindeau însă atât de mult, precum fură găsite în anul 1717. Mlaştina de la Aranca ajunsese, peste Kiskanizsa, până la Mokrin. În afară de aceasta, apele râurilor Beghei, Timiş, Birda, Bârzava, împreună cu o mulţime de pâraie şi scurgeri ale izvoarelor, fuseseră lăsate în voia soartei. Nimeni nu ştiu să se folosească de mijloacele puse la îndemână de hidrostatică (ramură a hidromecanicii care studiază legile echilibrului fluidelor şi ale corpurilor scufundate în ele, n.n.)... Cred că este suficient dacă voi aminti numai patru din aceste mlaştini de odinioară. Două dintre ele se întindeau de la Beghei până la Kikinda, ajungând de acolo doar la mică depărtare de Becicherecul Mare. Celelalte două mlaştini, de la Ilanča şi de la Alibunar, se întindeau de la malul de miazăzi al Timişului, cale de mai multe mile, pierzându-se într-un strat nisipos din apropiere de Palanca Nouă... Mlaştinile pontice, atât de renumite în vechea şi noua Romă, nu pot fi comparate deloc cu cele din Banat. Permanentele schimbări atmosferice cărora le este expusă ţara, datorită poziţiei ei naturale, precum şi emanaţiile molipsitoare care se ridicau din atâtea ape împuţite şi pline de putregaiuri au făcut din Banat cel mai trist loc de şedere“.
Aşadar, la fiecare ploaie mai mare, apele din Munţii Banatului se repezeau furioase peste şes. Pe vremea aceea nu existau diguri şi canale colectoare şi nici unguri, germani, austrieci şi chiar finlandezi care să aducă motopompe, astfel că surplusul de apă se elimina numai şi numai prin evaporarea naturală. Iar dacă avem în vedere că nu aduna nimeni animalele moarte de prin ape, cum nu exista aviaţie care să împrăştie insecticide, „...atătea ape stătătoare şi pline de putregai adăposteau şi dădeau în acelaşi timp naştere unei mulţimi de genuri şi specii de insecte, deosebit de supărătoare pentru oameni şi vite în cursul verii şi toamnei“, mai spune acelaşi Griselini.
Apă mare, prin ochi de copil
În timpul marilor inundaţii din 1970, eram elev în clasa a VIII-a, la Cenad. Ploile de primăvară au umflat apele Mureşului, astfel că râul a inundat zona inundabilă şi vestitele plantaţii de pomi fructiferi. De Paşti, noi, copiii, fascinaţi de apele mari, ne am dus la dolmă şi, fiind foarte cald, am făcut şi o scurtă baie lângă livada de cireşi în plină floare. A venit luna mai şi Mureşul a devenit ameninţător. În curtea şcolii au apărut soldaţi, alţii decât cei care păzeau graniţa cu Ungaria. De la şcoală am fost trimişi prin sat să anunţăm că vin ape mari şi lumea trebuie să plece. Apoi am fost eu însumi refugiat la Timişoara. Când m-am reîntors în comună, au început căldurile. Am cules cireşe de pe plută. Apoi au început pescuitul şi băile în marea de dincolo de dig. O lume fermecătoare pentru noi, copiii. Cui să-i fi păsat pe-atunci de hectarele de semănături aflate sub apele din zona inundabilă, de faptul că livezile de piersici au înce-put să moară? Copiii văd lumea cu totul altfel decât adulţii.
De la Beghei la Bega
Cum bogăţia Banatului trebuia exploatată, dar şi pentru a mai fi domolită furia apelor inundate, se impunea regularizarea râului Bega. În 1759, Banatul va fi gazda inginerului olandez Maximilian Fremaut, care va începe construcţia canalelor ajutătoare la sistemul hidrotehnic Bega-Timiş, precum şi la ecluzele de la Coştei şi Topolovăţ, lucrări care s-au finalizat în 1760. Acum pare greu de crezut faptul că, până prin 1765, Bega curgea cam pe unde se află acum hotelul Continental, str. Telbisz, Piaţa Huniade, Modex şi Bd. Republicii. În 1765, însă, râul va fi mutat pe actualul traseu. În plus, se va săpa în paralel cu Bega un şanţ ce va duce spre canalul sanitar.
Lucrarea va fi considerată de Griselini drept „capodoperă vrednică de vechea Romă.“ Tot el va face referiri la sistemul de canale şi ecluze de la Coştei şi Topolovăţ, „această operă frumoasă şi folositoare fu începută în anul 1759 şi terminată cu totul în 1760“. Uimit de marea lucrare numită Canalul Bega a fost şi Johann Kaspar Steube, originar din Gotha (Saxonia), care şi-a petrecut nouă ani în Banat. Şi el va face referire la Bega şi la importanţa canalului în desecarea marilor mlaştini bănăţene. „Lucrare vrednică de vechii romani, el începe la Făget (Fascet), nu departe de graniţa cu Transilvania, şi ajunge până la târgul Becicherecul Mare (Gross Becskrek), aflat la câteva ore de drum de Ungaria. Astfel, canalul străbate aproape întreg Banatul, de la răsărit spre apus“. Johann N. Preyer (1805-1888), fost primar al Timişoarei, va scrie: „Canalul Bega, cel mai bun mijloc de transport după calea ferată, a fost şi până acum pentru acest ţinut, mai ales pentru Timişoara, o binefacere extraordinară“. Din nefericire, încetarea navigaţiei comerciale pe Bega şi lipsa unei întreţineri susţinute a sistemului au transformat râul într-un soi de baltă lungă şi cuminte, arareori mai depăşind actualele maluri.
Îmbunătăţiri funciare în Timiş
Societatea Naţională „Îm-bunătăţiri Funciare” (S.N.I.F.), în calitate de concesionar al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din domeniul public al statului, are, printre altele, şi următoarele obiecte de activitate: administrarea, întreţinerea, repararea şi exploatarea lucrărilor de irigaţii, desecări-drenaje, combaterea eroziunii solului, îndiguiri, baraje şi altele asemenea, inclusiv apărarea împotriva inundaţiilor şi gheţurilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice din amenajările proprii; realizarea programelor de investiţii privind studiile, proiectarea şi execuţia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare. În 2004, Sucursala Timiş a raportat următoarele cifre (vezi www. snif.ro): la capitolul „Lucrări de apărare împotriva inundaţiilor“: diguri la Dunăre şi râuri interioare - 10 833 ha; baraje de atenuare a viiturilor - 193 ha. Drenaje s au realizat pe 11 225 ha, amenajări pentru combaterea eroziunii solului pe 40 913 ha, amenajări de desecare pe 438 788 ha, din care 332 042 ha prin pompare, iar 106 746 ha gravitaţional.
Problemă de civilizaţie
Inconştienţa este tot un aspect al lipsei de civilizaţie. Moliciunea unei administraţii pune umărul la tot felul de catastrofe. Exprimări de genul „Să vină primarul să facă!“ sunt la ordinea zilei. E dureros să vezi (aşa cum s a văzut la recentele inundaţii din Banat) cum soldaţii lucrează, iar localnicii, adică tocmai cei afectaţi, stau şi privesc. A fost o vreme când săpatul şanţurilor şi asigurarea casei erau obligatorii. După 1989, administratorii ţării au renunţat la obligativitatea asigurării locuinţelor. Toba nu mai bate în sate pentru a se anunţa începutul sezonului văruitului caselor, vaccinatului găinilor şi săpatului şanţului. Şanţurile s-au colmatat şi nu de puţine ori s-au transformat în depozite de gunoaie. Goana după profit a lăsat dealurile goale de păduri, iar zone întinse din România, îndeosebi în Oltenia, riscă să redevină deşertice. Solidaritatea umană este minunată, însă nu poate înlocui civilizaţia şi nu se poate opune catastrofelor dacă omul şi administraţia rămân impasibili la ceea ce se petrece în jurul lor. Evenimentele din primăvara lui 2005 ar trebui să fie un examen de conştiinţă pentru noi toţi.
O altfel de istorie...
Potrivit site-ului oficial al Societăţii Naţionale „Îmbunătăţiri Funciare“ S.A., primele lucrări de hidroamelioraţii s-au executat în ţara noastră în sec. al XIII-lea de către cavalerii teutoni, scopul fiind asanarea unor terenuri din depresiunea „Ţara Bârsei“, în scopul amplasării centrelor populate Prejmer, Hărman şi altele. Primele lucrări de înmagazinare a apelor de scurgeri în iazuri sunt semnalate în nordul Moldovei, începând de pe la 1500, având drept scop producerea de peşte. Lucrările de ameliorare în scop agricol a terenurilor inundate şi mlăştinoase s-au executat pentru prima oară în Câmpia Banatului în perioada 1717-1756.
Dacă am face o scurtă istorie a inundaţiilor din zona Banatului, aceasta ar arăta după cum urmează. În 25 iulie 1564, o grindină apocaliptică va face ravagii în Ţările Române. Ianuarie 1566 va fi unul negru pentru locuitorii din Peciu Nou, care vor fi siliţi să fugă din pricina inundaţiilor. De asta va afla însuşi sultanul, înştiinţat de beilerbeiul de Timişoara. Tot acesta îi va scrie şi despre faptul că Pavel cnezul lucrează la îndiguirea Begheiului şi speră să repopuleze Peciu Nou. Istoria va consemna inundaţii provocate de Mureş în mai 1693. Începutul anului 1722 va însemna şi debutul regularizării Begăi de către inginerul locotenent Kayser. În martie acelaşi an, administraţia va ordona districtelor Timişoara şi Cenad să trimită de urgenţă oameni care să îndiguiască Mureşul revărsat. În martie 1726, zăpada foarte mare şi inundaţiile vor face imposibilă orice călătorie de la Cenad la Timişoara. Câteva luni mai târziu, spinoasa problemă a apelor îl va aduce la Timişoara pe Karl Schindler, inginer şi maistru de maşini de apă. Marile lucrări hidrotehnice începute în Banat pun administraţia în încurcătură datorită lipsei de mai mulţi specialişti. Astfel că i se cere superiorului iezuit din oraş să-l aducă aici pe călugărul Kersteiner din Erlau, bun cunoscător al hidraulicii. Regularizarea şi canalizarea râului Bega pe tronsonul dintre Făget şi Zrenjanin vor începe în 1728. La Timişoara, cursul râului va fi mutat lateral sud faţă de vechea albie. Mlaştinile din jur sunt desecate. Mare supărare va provoca Mureşul în 1731, când va inunda complet localităţile Periam, Igriş, Sânpetru Mare, Saravale, Sânnicolau Mare şi Cenad. În 1740, districtul Timişoara trebuia să asigure zilnic 150 de oameni şi 40 de căruţe, o parte servind la canalizarea Begheiului. Patru ani mai târziu, administraţia obligă localităţile situate lângă Bega să ajute la canalizare şi la o bună circulaţie pe canal, dar în schimbul unei retribuţii. După cum scriu autorii volumului „Din cronologia judeţului Timiş“ (Editura „Marineasa“, 2004), în martie 1745, o serie de comune din districtul timişorean vor fi izolate din pricina inundaţiilor. Pe 2 aprilie 1753, un anume inginer Stockhausen primeşte autorizaţie de construire a unui nou canal navigabil între Timişoara şi Žitište, începerea lucrărilor petrecându-se la Ghiroda. În acelaşi an se lucrează intens la îndiguirea Mureşului, la aceasta participând 600 de oameni.
Pârâul ce străbate Chevereşul Mare a dat şi el multă bătaie de cap localnicilor, obligându-i mereu să mute satul. Pentru a fi rezolvată o asemenea situaţie, în 1784 administraţia va obliga 70 de familii de români să presteze 4 000 de zile de muncă. Tot în 1784, se va propune umplerea cu pământ a vechiului curs al Begăi. Lugojul va fi sub apele Timişului în 1799. Istoricii consemnează pentru 1 martie 1813 naşterea, la Timişoara, a lui Franz Reiter, viitor „inginer hidraulic, participant la regularizările Mureşului, Tisei, Dunării la Budapesta.“ Acesta va deceda în 1873. Pe 16 ianuarie 1816, se produce o puternică vijelie, apele inundând şi dărâmând multe case şi omorând oameni la Vălcani, Nerău şi Sânnicolau Mare. În 1825, timişorenii vor începe săparea, în paralel cu canalul navigabil Bega, a unui canal colector cunoscut sub numele de Bega Moartă. Trei ani mai târziu, Mureşul se umflă peste măsură şi inundă actuala comună Saravale. Apele din vechea albie a Begăi vor inunda, în 1853, localităţile Sânmartin, Ivanda, Ciavoş, Foeni şi actualul Jaša Tomić (pe atunci Modoş). Mai multe localităţi din comitatul Timiş vor fi inundate în 1859. Problemele provocate de apele dezlănţuite vor determina înfiinţarea, în 1871, a Societăţii pentru regularizarea apelor Timiş-Bega. Furtuni puternice care vor produce imense pagube materiale în mai multe localităţi bănăţene se consemnează pe 17 mai şi 23 iulie 1910 (Deta, Ciacova, Vinga etc.) Noi inundaţii se vor produce la Lugoj în 27 mai 1912, pagubele ridicându-se la 1 000 000 de coroane. A fost un adevărat potop, scriau ziarele din acel timp. Pe 4 mai 1938, din cauza precipitaţiilor bogate, mai multe localităţi din judeţul Timiş-Torontal se vor confrunta cu furia apelor revărsate. Timişoara şi Valcaniul vor fi afectate în 28 martie 1940 de o puternică vijelie, însoţită de piatră. Mari inundaţii s-au consemnat şi în primăvara lui 1942. Vor fi afectate 240 883 de iugăre, 572 km de drumuri şi 4 785 de gospodării în localităţile Buziaş, Giulvăz, Jimbolia, Periam şi Sânnicolau Mare.
Duşan Baiski
Agenda nr. 23/4 iunie 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu