Poligamia

PRIMII MEMBRI AI BISERICII sosesc la Sala de Adunare Leroy S. Johnson, din Colorado City, Arizona, in jurul orei 18. In jumatate de ora, coada se intinde in fata usii de la intrare, pe langa cladire si pana in parcare.

 La sapte, deja se intinde pe 700 m si cuprinde cateva mii de oameni – barbatii si baietii imbracati la costum, femeile si fetele in rochii de culoarea oualor de Pasti, in stilul preriei americane de la inceputurile mormonismului, in sec. XIX. Oamenii au venit la priveghiul Fonetei Jessop, in varsta de 68 de ani, care murise in urma unui atac de cord cu cateva zile inainte. In sala imensa, fiii Fonetei stau aliniati la capatul sicriului deschis, pentru a da mana cu toata lumea, in timp ce sotul ei, Merril, sta chiar alaturi.

In celalalt capat stau celelalte sotii ale lui Merril, numeroase, toate imbracate in rochii albe asortate. Foneta a fost prima sotie. Colorado City este un oras cu o insemnatate deosebita pentru cei de aceeasi credinta cu Foneta. Alaturi de comunitatea similara din Hildale, Utah, acesta este locul de nastere al Bisericii Fundamentaliste a lui Isus Hristos a Sfintilor din Zilele din Urma (FSZU), o secta poligama a Bisericii Mormone, sau SZU. Aici, in anii ’20 si ’30, mai multe familii poligame s-au stabilit de o parte si de alta a granitei dintre Utah si Arizona, dupa ce conducerea Bisericii Mormone a devenit tot mai hotarata sa se lepede de trecutul sau poligam si sa fie acceptata de societatea americana.

In 1935, biserica a dat un ultimatum locuitorilor coloniei: daca nu renunta la casatoria multipla, vor fi excomunicati. Aproape toti au refuzat si au fost izgoniti din SZU. La slujba funerara pentru Foneta, sotul si cei trei fii ai ei vorbesc despre ea, laudandu-I devotamentul fata de legamantul casatoriei multiple, desi in subtext ceva sugereaza o lipsa de armonie in familie, Merril Jessop facand vagi referiri la relatia sa agitata cu Foneta. Nu e nevoie sa se mentioneze ca una dintre sotiile lui Merril lipseste. Carolyn Jessop, a patra lui sotie, a plecat de acasa in 2003, impreuna cu cei opt copii ai ei, iar dupa aceea a scris un best-seller despre viata ei ca membra a Bisericii FSZU. Ea descrie un mediu izolat si povesteste despre o Foneta profund nefericita, o singuratica supraponderala care nu mai era in gratiile sotului ei si isi petrecea zilele dormind, iesind din camera ei numai noaptea ca sa manance, sa spele rufe si sa urmareasca la TV filme vechi cu Shirley Temple. La incheierea slujbei, majoritatea membrilor congregatiei merg la Cimitirul Isaac Carling pentru ceremonia de inhumare. Presupun ca numarul enorm de participanti – au venit oameni indoliati din comunitatile FSZU din Texas, Colorado si Columbia Britanica – se datoreaza pozitiei importante pe care o detine sotul Fonetei: Merril Jessop este un lider al Bisericii FSZU si episcopul marii fi liale din Vestul Texasului. Dar Sam Steed, un contabil linistit in varsta de 37 de ani, care imi este ghid, ma lamureste ca inmormantarile extravagante sunt un fenomen obisnuit. „Sunt probabil 15-20 intr-un an – spune el. Aceasta e poate putin mai mare decat majoritatea, dar chiar si cand moare un copil te poti astepta sa participe trei sau patru mii de oameni. E o parte din ceea ce ne tine uniti. Ne aduce aminte ca suntem membrii acestei comunitati mai mari. Prindem puteri unii de la altii.“

PUTINI AMERICANI AUZISERA de FSZU inainte de aprilie 2008, cand autoritatile au efectuat o razie intr-un complex izolat din Vestul Texasului, cunoscut sub numele de Ranch-ul Yearning for Zion (Tanjind dupa Zion). Zile intregi dupa aceea, telespectatorii au fost martorii spectacolului bizar in care sute de copii si femei – toate imbracate in rochii de moda veche, cu coafuri complicate – erau urcati in autobuze de catre asistenti sociali si politisti. Razia fusese initiata ca urmare a unor apeluri primite de un refugiu pentru victimele violentei domestice, chipurile de la o fata de 16 ani care sustinea ca este abuzata sexual si fi zic la ranch de catre sotul ei de varsta mijlocie. Ceea ce a dat credibilitate apelurilor a fost faptul ca locuitorii Ranch-ului YFZ erau discipoli ai Bisericii FSZU si ai „profetului“ acesteia, Warren Jeffs, care fusese condamnat in 2007 de un tribunal al statului Utah pentru ofi cierea casatoriei unei fete de 14 ani cu un membru al bisericii. Razia a dus la emisiuni TV captivante, dar curand a devenit clar ca telefoanele au fost o farsa.

O curte de apel din Texas a constatat ulterior ca autoritatile nu indeplinisera obligatia de a aduce dovezi pentru evacuarea celor peste 400 de copii si majoritatea au fost inapoiati familiilor lor in decurs de doua luni. Si totusi, dupa intervievarea adolescentelor care erau insarcinate sau aveau copii, autoritatile texane au inceput sa investigheze cate fete minore e posibil sa fi fost „cununate religios  FSZU“ cu barbati mai in varsta. (Casatoriile multiple sunt oficiate in cadrul bisericii si nu sunt legale.) 12 membri ai bisericii, printre care Warren Jeffs, au fost inculpati sub acuzatii ce variau de la bigamie la relatii sexuale cu o minora. Raymond Jessop a fost gasit vinovat de una dintre acuzatii in noiembrie anul trecut. Procesele celorlalti acuzati sunt programate sa aiba loc in cursul anului viitor.

DE PE FALEZA DIN SPATELE CASEI lui din Hildale, Joe Jessop are o panorama completa a Nord- Vestului Arizonei, o intindere deluroasa de pelinnord- american-de-munte si paduri de pin-pitic si ienupar la sud de granita cu Utah, pana la buza nordica a Marelui Canion, la departare de vreo 80 km. Dedesubt se afla campurile fermei si complexele inconjurate de ziduri din Hildale si Colorado City, la care Joe se refera cu numele lor vechi, Short Creek. „Cand am venit prima oara la Short Creek, copil fi ind, erau numai sapte case acolo jos“ – spune Joe, 88 de ani. Astazi, numarul celor care locuiesc la Short Creek este estimat la 6.000 – cea mai mare comunitate a FSZU. Joe Jessop, un frate al lui Merril, a contribuit la acea crestere exploziva in doua moduri foarte diferite. Cu trasaturile arse de soare si mersul greoi al unui om care si-a petrecut toata viata in aer liber si a muncit din greu, este incontestabil „omul cu apa“ al comunitatii, un inginer autodidact care a ajutat la captarea apei din Canionul Maxwell in anii 1940. A participat la construirea complexei retele de conducte, canale si acumulari care au irigat platoul arid in deceniile care au urmat. Membru foarte respectat al Bisericii FSZU, Joe este in acelasi timp patriarhul unei familii cu 46 de copii si – la ultima numaratoare – 239 de nepoti. „Familia mea a venit la Short Creek din acelasi motiv ca toti ceilalti – spune el –, pentru a se supune legii casatoriei multiple, pentru a cladi Regatul lui Dumnezeu.“

Membrii religiei descriu viata pe care au construit-o Jessop si alte familii fondatoare ca fiind una idilica, in care se pune accentul pe devotamentul de moda veche si cooperarea intre vecini, iar copiii sunt crescuti intr-un mediu sanatos, fara televizor, mancare nesanatoasa si presiuni sociale. Criticii, pe de alta parte, considera FSZU un cult izolat, ai carui membri, intimidati printr-un control social rigid, manifesta o loialitate ingrijoratoare fata de un singur om, profetul Warren Jeffs – despre care s-a sustinut ca prin gura lui vorbeste Dumnezeu pe pamant. Daca petreci timp in Hildale si Colorado City, pleci cu o viziune mai nuantata. Acea viziune se dezvaluie treptat insa, din cauza naturii isolate a comunitatii.

Multe dintre casele uriase sunt ascunse dupa ziduri inalte, atat pentru a le oferi copiilor un loc de joaca sigur, cat si pentru a feri familiile de gentilii (cum li se spune celor care nu sunt mormoni) care casca gura. National Geographic a primit permisiunea de a intra in comunitate numai cu aprobarea conducerii bisericii, in consultatie cu Warren Jeffs, aflat la inchisoare. Supunandu-se invataturilor mormone initiale, o mare parte dintre proprietatile din Hildale si Colorado City sunt administrate pentru biserica. Straduindu-se sa fi e cat mai autonoma, comunitatea cultiva o mare varietate de fructe si legume si toata lumea, inclusiv copiii, trebuie sa ajute la strangerea recoltei. De asemenea, membrii bisericii detin si deruleaza cateva afaceri mari, de la hoteluri la fabrici de unelte si masini. In fiecare sambata, barbatii se strang la sala de adunare ca sa treaca in revista lista cu proiecte de constructii si intretinere din oras care au nevoie de voluntari. Intr-o astfel de manifestare de solidaritate, barbatii au construit o casa cu patru dormitoare, de la temelie pana la tiglele acoperisului, intr-o singura zi. Acest spirit al comunitatii continua in interiorul caminului poligam.

                                                         http://www.natgeo.ro/locuri-si-oameni/comunitati/poligamia

O poveste din zodia balanţei...

Horia Musta stă pe „linia lui 6", aproape de fostul Abator, şi are o casă frumoasă, plină cu cărţi. Tablouri mari, în ulei, dau culoare pereţilor. Am avut un pic sentimentul de coborâre în timp, spre începutul de veac 20, vremea copilăriei gazdei mele. Horia Musta merge pe 96 de ani (n. august 1914) şi este un om al legii încă activ. M-a primit îmbrăcat de casă şi cu un aer ocupat. „Tocmai lucram pe calculator. Am un caz...". Am rămas interzis. Aveam să aflu că doctorul în drept Horia Musta lucrează şi în prezent, construieşte cazuri, cum se spune în limbajul magistraţilor, şi are timpul foarte limitat. Nu am apucat să scot reportofonul. „Stai, tinere, că avem timp şi de asta. Să vorbim o ţâră, să ne cunoaştem. Am mai dat interviuri şi am avut încredere în oameni, dar n-a apărut ce am zis eu. Mi-am cam pierdut încrederea"... Hmm. Nu e bine, dar n-am de ales.

 Introducere

Am stat acasă la domnul Musta, la prima mea vizită, cam o oră şi jumătate. E un om mărunţel de statură, dar cu un spirit extraordinar de ascuţit şi o luciditate impecabilă, la vârsta venerabilă pe care o are. „Tinere, ştii ceva? Eu am o carte în lucru, „Neamul Mustonilor în Banat", în care am scris despre originea familiei mele pe aceste meleaguri, genealogie, activitate, tot. Aici vorbesc şi despre mine şi activitatea mea, profesională şi politică. Eu am fost şi sunt liberal dintotdeauna. Dacă vrei, stai să apară cartea şi îţi iei de acolo tot ce vrei". Frumoasă ofertă, dar eu vreau să îl cunosc pe om prin simţurile mele. Gazda trece peste insistenţele mele şi îmi arată manuscrisul. Un tom de vreo zece centimetri de foi A4, scoase la imprimantă, cu scheme genealogice care pornesc de la începutul anilor 1800. „Numele meu este dac, să ştii. Uite, am aici strămoşii mei". Îmi arată portrete sepia ale unor bărbaţi tineri sau în floarea vârstei, mulţi dintre ei preoţi, care au dus mai departe străvechiul nume Musta. „Tatăl meu a fost vicepreşedintele Senatului României. Am crescut în spirit liberal şi nu m-am dezis de el niciodată. Am obţinut doctoratul în drept, dar comuniştii nu mi l-au recunoscut. Ştii dumneata că pe mine m-a chemat Pătrăşcanu să mă facă secretar general în Ministerul Justiţiei? Şi Gogu Rădulescu, care mi-a fost coleg, m-a chemat. Mi-a scris o scrisoare: „Dragă Horică. A venit vremea noastră. Vino imediat la Bucureşti". I-am răspuns: „Dragă Gogule. A venit vremea ta, nu a mea". Ei nu erau bătuţi în cuie acolo şi, când se duceau ei, mă duceam  şi eu. Şi cu cât cădeam mai de sus, cu atât picam mai rău, nu?"...
Aşa e. Pătrăşcanu, poate cel mai luminat dintre comuniştii post-belici, a sfârşit executat de Dej în 1954, iar Gogu Rădulescu a fost scos şi el destul de repede din peisaj. „Eu am preferat să rămân procuror, în loc să merg la Bucureşti şi să intru în aparatul de partid. Eu am fost şi am rămas liberal. Dacă vrei să ştii, uite aici, în documente, sunt printre fondatorii partidului liberal după Revoluţie". Remarc accentul pregnant bănăţenesc al magistratului şi mândria neascunsă de român născut în fostul Imperiu. „Păi da, când m-am născut eu, aici era încă Austro-Ungaria". Împăratul Franz Josef avea să moară abia în 1916, cu câţiva ani înaintea trecerii Banatului la România. Totuşi, Horia Musta a fost ceea ce se numeşte un tânăr de familie bună, iar în casa lui au călcat destui oaspeţi din protipendadă. „În casa noastră de la Oraviţa au fost I.C. Brătianu, Duca, Vajda Voievod, Petru Groza, Octavian Goga, Ion Minulescu, Constantin Tănase, scriitori, artişti. I-am cunoscut pe toţi, eram tânăr, dar i-am cunoscut. Am cunoscut-o pe Regina Maria, îl cunosc bine pe Regele Mihai. E normal, nu?, dacă tata a fost vicepreşedinte de Senat". Gazda are vervă şi, la 95 de ani, este un causeur formidabil...

Hora şi Horia

Peste vreo trei săptămâni, ne-am întâlnit din nou. De data asta, cu ceva mai mult noroc. Gazda, ospitalieră ca orice bănăţean adevărat. „Nu vrei un pahar de vin sau de bere? Eu sunt ţuicar"... Am mulţumit şi am scos, pe furiş, câteva foi de hârtie şi un pix. (La reportofon am renunţat, resemnat, după prima întrevedere). Amfitrionul a mustăcit. „Hmm, deci tot vrei să-mi iei un interviu...". Am tăcut mâlc, dar omul m-a lăsat în pace şi a destupat sticla cu poveşti.
Pentru început, am aflat de ce a făcut Dreptul. „Am vrut să dau mai întâi la Chimie-Fizică, dar am fost bolnav un an, nu am putut să învăţ şi am încercat la Drept. Am fost întotdeauna un gânditor, mi-a plăcut ideea de dreptate şi justiţie. Am făcut doctoratul imediat după facultate şi am fost printre cei mai buni civilişti din ţară". Este vorba, precizez, de o facultate de Drept făcută în anii '30, deci orice comparaţie cu SRL-urile de azi e neavenită. În acei ani, Horia Musta i-a cunoscut pe Gogu Rădulescu, Miron Constantinescu, Ion Moţa. „Eu eram liberal, dar am fost prieten foarte bun cu legionarul Moţa. La înmormântarea lui, am stat chiar în faţă, lângă sicriu, şi eram singurul care nu era îmbrăcat în verde". Ceea ce l-a marcat însă pe interlocutorul meu, deşi nu lasă să se vadă întotdeauna, este războiul. S-a născut sub semnul lui, exact la începutul primei conflagraţii mondiale. „Tata voia să îmi pună numele Nicolae. Dar, pe vremea aceea, aş fi fost trecut în registru Mikloş, pe ungureşte. Tata s-a răzgândit. Horia nu putea să îmi spună, că venea de la Horia, Cloşca şi Crişan, şi nu l-ar fi lăsat autorităţile, aşa că mi-a spus Hora. L-au întrebat de unde vine numele ăsta şi le-a spus că hora e un dans de pe la noi, ce să fie? După Unire, m-a schimbat în Horia şi aşa am rămas. Tata... ehei, tata vorbea cinci limbi, avea doctorat în Litere şi ştia pe de rost zeci de poezii ale lui Eminescu! Ştia ca nimeni altul să vorbească, avea o elocinţă extraordinară!"...
Dar să revin la război...

Erou pe frontul de Est

Despre al doilea război mondial, pe care l-a prins în direct, Horia Musta ar putea scrie o carte. Are, dealtfel, în lucrarea pe care a scris-o despre familia sa, un capitol consistent dedicat implicării sale în marea conflagraţie. Staţi şi ascultaţi numai câteva din isprăvile unui om care a luptat trei ani, între 1941-44, pe frontul de Răsărit...
„Am participat la 150 de acţiuni de luptă şi am aruncat în aer sute de tancuri ruseşti! Am intrat în război sublocotenent şi am fost singurul rezervist avansat colonel! Am ajuns până în Crimeea. Să-ţi povestesc o întâmplare. Trebuia să traversăm istmul Perikop. Era minat. Trebuia să traversăm 4-5 kilometri, dar era plin de mine. Am cerut 20 de camioane de la comandament, am mers în Ucraina şi am cumpărat 400 de porci şi 170 de vaci. Le-am adus cu camioanele şi le-am dat drumul pe istm. Săreau ca pocnitorile în aer! Am deminat 70 la sută din suprafaţă şi am avut şi mâncare gata făcută la dispoziţie. Mi-am îndeplinit misiunea şi am reuşit să traversăm". Amfitrionul râde, ca după o glumă bună, deşi, la vremea respectivă, misiunea sa a fost una foarte serioasă, pentru că în joc erau mii de vieţi omeneşti... „Eşti genial, mi-a spus generalul Avramescu şi m-a decorat pe loc. Altă dată, am luat prizonieri 2000 de ruşi fără să trag un foc. Eram în faţa unui sat din Crimeea şi primisem ordin să îl atac. I-am spus comandantului să mă lase să acţionez cum cred eu. Ziua, era imposibil. M-am dus seara, la miezul nopţii. Ştiam că acolo era zonă viticolă. Aşa cum am intuit, toţi ruşii erau beţi! I-am cules din casă în casă, dimineaţa nici nu ştiau cum au ajuns prizonieri! Din nou am fost decorat... Asta e istorie, domnule, nu sunt poveşti. Aş putea să stau aici zile întregi să-ţi vorbesc despre război!"...
Horia Musta este un erou al războiului din Est. A văzut moartea cu ochii, a fost de două ori rănit. Întâi la Ialta şi apoi, la 1 mai '44, la Sevastopol. A stat şase luni în spital, după aceea în refacere, şi n-a mai prins campania din Vest. A fost decorat şi de români şi de germani. Dealtfel, veteranul are un respect aparte pentru armata germană, care l-a impresionat prin disciplină, şi o stimă nu mai puţin deosebită pentru Mareşal, „unul dintre marii strategi ai Europei! Domnu' Forai, să îţi spun ceva ce nu ştie nimeni, dar eu ştiu, că am văzut, am fost acolo! La Bug, Antonescu a adunat toţi comandanţii. Eu eram sublocotenent, dar stăteam lângă comandantul nostru, îi eram un fel de aghiotant. Mareşalul ne-a strâns mâna şi ne-a vorbit: „Am dat mâna cu dracul ca să trec apa. Am dat mâna cu Hitler ca să fac România ca-n 1918. Îmi cere să continuu războiul, altfel nu ne dă Ardealul. Trebuie să mergem mai departe!". Şi ne-am dus"...

Anarhie la Reşiţa

În primăvara lui '45, Horia Musta se afla în refacere după rănile de la Sevastopol. N-a mai mers pe front, dar a fost angajat ca procuror la Oraviţa. Pe Clisura Dunării, sârbii nu respectau administraţia românească. „Clisura a fost mereu un sâmbure de discordie între români şi sârbi, după primul război", îmi spune gazda, amintind de înţelegerea dintre Ionel Brătianu şi Clemenceau, care ar fi inclus un Banat românesc până la confluenţa Tisei cu Dunărea. N-a fost să fie, aşa că am primit Clisura. Ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, l-a trimis pe tânărul procuror să facă ordine în regiune. A fost nevoie de multă diplomaţie, dar, cu tact şi sânge rece, mesagerul ministrului a evaluat foarte bine starea de fapte şi l-a informat pe demnitar cum stă situaţia. Pătrăşcanu a acţionat în consecinţă, „Marele frate sovietic" a liniştit lucrurile între aliaţi şi focarul de război româno-iugoslav s-a stins. Horia Musta s-a ales cu o strângere de mână şi felicitări din partea ministrului.
Peste un an, în '46, s-a ivit un alt caz grav, de această dată la Reşiţa. Horia Musta, trimis de acelaşi ministru Pătrăşcanu, a rezolvat impecabil un caz în care membri ai celor cinci partide din aşa-zisul Front Democrat au devastat magazinele evreilor şi nemţilor din oraş. Nimeni n-a avut curajul să riposteze. Trimisul ministrului a făcut o listă cu 21 de capi ai jafului. Fiecare avea în spate doi-trei politicieni din partidele „democratice", dar procurorul şi-a văzut de treabă. Cu tact, i-a adunat laolaltă pe cei 21 de „viteji" şi, sub pretextul că trebuie să fie audiaţi la Timişoara, i-a dus la propreală, la Oraviţa... Cu un rechizitoriu pe 30 de pagini, s-a prezentat din nou la ministrul Pătrăşcanu.
Aici a avut loc scena în care ministrul a vrut să îl răsplătească cu un post în minister. Gazda detaliază: „Pătrăşcanu mi-a spus: vino secretar general la Justiţie". I-am răspuns: „Domnule ministru, io-s copil de protopop, liberal. Nu vreau să mai intru în politică. Nu sunt ateu, nu pot fi comunist". I-am mai spus că îl ştiu bine şi pe Gogu (n. Rădulescu), că şi el m-a chemat şi nu m-am dus. Pătrăşcanu l-a sunat şi Gogu a venit imediat în birou. I-a spus, „Lucreţiule, nu poţi cu el, nu vrea să ştie de noi, degeaba insişti". Atunci, Pătrăşcanu a spus că vrea să se revanşeze şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta într-un fel. I-am spus că aş vrea să fiu mutat de la Oraviţa la Timişoara. A sunat la Timişoara şi în cinci minute m-a mutat la Tribunal. La Timişoara, mai că nu m-au primit cu covorul roşu. Eram văzut ca omul ministrului"...

De la birou în mină. Şi retur...

...Un an mai târziu, în '47, Pătrăşcanu a făcut o declaraţie celebră: „întâi sunt român, apoi comunist". A plătit cu domiciliu forţat. Imediat, Horia Musta a fost retrogradat de la Tribunal la Judecătorie. Peste un an, odată cu primul val de disponibilizări, a fost dat afară din magistratură. „Trebuia să fiu trimis la Canal". Comuniştii îi ştiau „bubele": război în Răsărit, trecut de sorginte liberală, plus arestarea celor 21... „Mă ştiam însă cu şeful securităţii din Timişoara, Miloş. Am dansat de multe ori cu soţia lui la reuniuni. Mi-a spus să găsesc o mină şi să merg să muncesc acolo, ca să scap de Canal. Aveam un văr, şef la Sadova, şi m-am dus la el. M-a angajat vagonetar...". După un an şi jumătate, fostul procuror a primit o adeverinţă de bună purtare şi a revenit la Timişoara. Totuşi, doi ani n-a găsit de lucru. Era începutul anilor '50, poate cei mai negri din istoria modernă... Un fost camarad l-a ajutat să se angajeze la Intreprinderea comunală a regiunii. „Am lucrat la electrificarea întregului Banat. Ştii care e culmea? N-am ajuns judecător, cum mi-am dorit - visul meu era să ajung la Înalta Curte, şi aş fi ajuns sigur, dacă nu venea războiul şi comuniştii! - dar am câştigat, din salariu şi prime, cât un judecător, dacă nu mai bine! Abia după şapte ani de muncă în domeniul economic, la electrificare, am putut să revin în meserie, ca jurist consult. Am lucrat la ILSA, la Banatul, am făcut Codul Muncii în '58. Am scris sute de lucrări de specialitate, unele de mare valoare. Să ştii că am făcut multe la viaţa mea, domnu' Forai!"...

Epilog

Se cam apropie sfârşitul vizitei. Mă uit la omul din faţa mea şi mă minunez. Îl stimez enorm, dar nu pot să îi arăt pe loc acest lucru, mai ales că nu sunt adeptul ditirambelor. A fost fidel o viaţă întreagă principiilor sale şi doctrinei liberale. A ţinut balanţa conştiinţei dreaptă, ca un mare judecător. „Au mai încercat să mă bage în partid în 1966. Mi-a venit să râd. I-am şi spus omului în cauză, un inginer: domnule, dacă nu am întrat până acum, crezi că o să intru la 52 de ani? Vrei să bagi în partid un reacţionar, ca mine? Păi o să ai necazuri! Mai gândeşte-te". Omul s-a interesat de trecutul „subiectului" şi l-a lăsat în pace...

* **

A treia oară când am venit, doar am povestit, că ne ştiam deja. Am fost băiat simţit şi am adus o „prună" curată, de casă...

Scris de Ovidiu Forai Joi, 04 Februarie 2010 15:19 in Focus Vest

De ce nu trebuie să rămânem indiferenţi...

                                                                       

Istoria românilor din sud-estul Transilvaniei este însumarea unor milenare nedreptăţi, suferinţe şi samavolnicii pe care autohtonii le-au îndurat pe pământul moşilor şi strămoşilor lor din partea celor care, purtaţi de nestatornicele valuri ale istoriei, au sfârşit prin a se aciua în aceste locuri, în chiar inima românismului. În numele unor pretinse superiorităţi de rasă, de castă şi religioase, ei au fost continuu supuşi unui crunt proces de deznaţionalizare.
În numele pretinsei superiorităţi, a catolicismului sau a cultelor reformate, manifestările ortodoxismului au fost mereu oprimate; ne mândrim astăzi cu bisericuţele de lemn de prin Ardeal, dar nu trebuie să uităm că ele au fost ridicate pentru că românilor li se interzicea să aibă biserici cu ziduri de piatră. Prin presiuni economice sau prin promisiuni o parte a locuitorilor români de la curbura interioară a Carpaţilor şi-au pierdut, şi-au părăsit strămoşeasca credinţă… Iar apariţia cultului greco-catolic a reprezentat un pas pe calea zdrobirii unităţii neamului, după dictonul divide et impera, iar consecinţele uniaţiei le putem constata până în ziua de astăzi din tensiunile existente între greco- catolici şi ortodocşi.
În numele unei pretinse superiorităţi de castă, românii - de departe cei mai numeroşi în întregul Ardeal şi, multă vreme, chiar pe plaiurile aşa-zisului ţinut secuiesc, după cum dovedesc recensămintele din ultimele două secole - au fost excluşi de la viaţa politică a Transilvaniei. Acea unio trium nationum (care prevedea drepturi cetăţeneşti doar pentru unguri, saşi şi secui, era, de fapt, îndreptată contra şi viza scoaterea din viaţa publică a populaţiei româneşti. Pe aici, prin judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, începem să avem impresia că prevederile medievalei înţelegeri reintră în drepturi şi sunt puse din nou pe tapet!
În numele unei pretinse superiorităţi de rasă şi culturale, românii n-au avut dreptul la şcoli superioare. Învăţătura copiilor noştri se limita la o sumară instrucţie în şcolile confesionale primare săteşti, iar uneori - precum în deceniile premergătoare Marii Uniri sau în vremea Dictat-ului de la Viena - şi aceste şcoli au fost maghiarizate. Pentru a ajunge la un statut social normal, demn, pentru a putea să se stabilească în oraşe, pentru a se găsi la standardele de civilizaţie ale timpului în care trăiau, românii trebuiau să renunţe la limbă, religie şi conştiinţă naţională!
Acestea au fost mijloacele „paşnice”, „civilizate”, „europene” (avant la lettre) prin care s-au îngroşat rândurile maghiarimii de-a lungul secolelor, pentru că ungurii n-au fost, multă vreme, majoritari nicăieri pe teritoriul Ungariei Mari, nici măcar în Panonia! Acestora, dincolo de asuprirea de pe moşiile nemeşeşti, li s-au adăugat violenţele armate sau de tip paramilitar. Este sufi cient să amintim uciderea a peste 40.000 de ţărani români în timpul mişcărilor de la 1848 de către „revoluţionarii” maghiari sau oribilele crime horthyste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sub diverse forme, românofobia (ca şi slavofobia) a fost o constantă a politicii maghiare.
La 1 Decembrie 1918, s-a înfăptuit dreptatea şi principiul naţionalităţilor, care a dominat gândirea secolului al XIX-lea, graniţele în Europa conturându-se în funcţie de majorităţile naţionale şi de voinţa acestora. UNITATEA ROMÂNILOR A FOST HOTĂRÂTĂ PRIN ADUNĂRILE POPULARE DE LA CERNĂUŢI, CHIŞINĂU ŞI - MAI ALES - CEA DE LA ALBA-IULIA, IAR TRATATUL DE LA TRIANON NU A FĂCUT DECÂT SĂ CONSFINŢEASCĂ VOINŢA NEAMULUI ROMÂNESC!
Cercurile politice revanşarde şi iredentiste din Ungaria şi din Transilvania au căutat, în ultimii 90 de ani, pe toate căile, să refacă himera Ungariei Mari, închisoarea mai mică a popoarelor, inclusă în una mai mare, cea a imperiului bicefal. Pentru aceasta orice concurs de împrejurări şi orice alianţă au fost binevenite. Ungaria „roşie” a lui Bela Kuhn, din 1919, viza impunerea bolşevismului, dar în aceeaşi măsură recuperarea teritoriilor pierdute după Primul Război Mondial. Alianţa cu Germania nazistă, în 1940, a adus „cadou” la Viena din partea lui Adolf Hitler mai bine de o treime din teritoriul Ardealului, aproximativ cât este a cincea euroregiune de dezvoltare pe care o vântură pe sub ochii împăienjeniţi de somn ai politicienilor noştri UDMR-ul. Sub ocupaţia sovietică, între anii 1950-1968, „doleanţele” revanşarde au fost satisfăcute în parte, prin înfi inţarea Regiunii Autonome Maghiare; I. V. Stalin a refuzat încorporarea Ardealului la Ungaria, oferind această soluţie de compromis, profund nocivă însă pentru românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, judeţe în care procesul de epurare etnică şi de maghiarizare a continuat în mod mascat. Mişcările revoluţionare, din 1956, din Ungaria au dat, din nou, speranţe iredentiştilor, iar la adunarea de solidaritate de la Cluj-Napoca, cu ceea ce se întâmpla în ţara vecină, s-a cerut alipirea Transilvaniei la Ungaria!
Trebuie, oare, să ne mire că „revoluţia” din decembrie 1989 a fost prilejul unor atrocităţi în judeţul Harghita (la Zetea, Dealu, Cristuru-Secuiesc), că a urmat o furibundă epurare etnică a românilor (îndeosebi a intelectualilor), desfi inţarea secţiei române de la Liceul Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc, separatismul din şcoli etc.? Ceea ce fac UDMR-ul şi sora sa mai mică şi mai guralivă, PCM-ul, se înscrie într-o linie politică antiromânească a cărei consecvenţă este, într-adevăr, demnă de invidiat.
Pe parcursul ultimelor două decenii, aplicând politica „paşilor mărunţi” şi profi tând de veşnicele cedări ale declasatei clase politice dâmboviţene, reprezentanţii politici ai maghiarilor au obţinut tot ce au dorit, tot ce au cerut, şi uneori mai mult decât atât. În jocul murdar politic bucureştean voturile pe care le aducea UDMR-ul vreunei formaţiuni politice (pe care, mereu, a trădat-o, dacă i-au dictat acest lucru interesele) au contat mult mai mult decât Interesul Naţional! Cei peste 400.000 de români din aşa-zisul ţinut secuiesc (fără de secui!) au fost consideraţi întotdeauna, la Bucureşti, „pierderi colaterale”. Asupra noastră, la sfârşit de mileniu II şi la începutul mileniului al treilea au fost aplicate nu principii europene (de exemplu, cel al protejării membrilor unei majorităţi care, într- o anumită regiune, sunt numeric mai puţini), ci din cele care au funcţionat în întunecatul Ev Mediu. Iar în spiritul acestei continue jigniri şi afectări profunde a fi inţei naţionale a românilor din această zonă, reprezentanţii maghiarimii invocă, culmea, tocmai modele ale democraţiei europene. Atunci când nu ameninţă, în mod belicos, cu un al doilea Kosovo…
De la clamarea autonomiei culturale (înfăptuită de multă vreme) se vorbeşte, tot mai des şi mai deschis, de autonomia teritorială şi de impunerea limbii maghiare ca a doua limbă ofi cială. Unitatea statală şi însăşi fi inţa naţională sunt în pericol! A venit momentul ca românii din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş să-şi spună hotărât punctul de vedere şi să devină responsabili de propriul destin! Că de la mai marii noştri din Capitală, puţină nădejde!
PENTRU CA STRĂBUNII CARE NE-AU LĂSAT O ŢARĂ ÎNTREAGĂ ŞI DEMNĂ SĂ NU SE RĂSUCEASCĂ ÎN MORMINTE PRIVIND LA BICISNICIA URMAŞILOR ŞI PENTRU CA NOI, CEI DE ACUM, SĂ NU FIM URMĂRIŢI DE DISPREŢUL ŞI DE BLESTEMUL URMAŞILOR, A VENIT TIMPUL SĂ NE SPUNEM RĂSPICAT CUVÂNTUL! PENTRU ACEASTA NU TREBUIE SĂ RĂMÂNEM INDIFERENŢI! SĂ RĂSPUNDEM, AŞADAR, CÂT MAI MULŢI INIŢIATIVEI FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ, CARE ORGANIZEAZĂ, LA TOPLIŢA ROMÂNĂ, ÎN DATA DE 20 MARTIE 2010, O MARE ADUNARE A ROMÂNILOR DIN CELE TREI JUDEŢE. AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

                                                                                   Autor: prof. Alexandru...

Publicat in Condeiul Ardelean, 19 - 25 martie, Volume 2010, No. 162

Catalin Voicu , o stare de spirit…

Catalin Voicu este o dejectie PSD-ista, produsul mentalitatii de tip comunisto-stalinist. Nu este doar un accident rupt din context ci un produs tipic al unui partid cu descendenta sovietica, plin ochi cu specimene care nu au nimic, dar absolut nimic, de-a face cu Romania profunda. Circul penibil facut de toate televiziunile pe marginea acestui caz a dat inca o data dimensiunea mlastinii, populata cu tot felul de batracieni, in care ne zbatem. Un varf al ridicolului a fost dat de „santajistul” Bogdan Chiriac care a fost invitat la o emisiune  de la Realitatea sa dea sentinte morale in speta Catalin Voicu. Un alt moment incarcat de „emotie” a fost acela in care, impricinatul Voicu, cu o figura metafizica, care aducea cu cea a lui Omar Haysam in momentul infatisarii la tribunal, a aparut, in halat si cu fes de oligofren, lucru, care arata, evident, ce sanatate subreda au marii infractori si corupti ai tarii.

Frapanta este, insa, si declaratia penibila a lui Voicu cu privire la conditiile din penitenciar, de care ia nota putin cam tardiv:
“De ce se vrea sa fiu introdus in sistemul penitenciar, unde stiti cu totii care sunt conditiile? Nu mai ai nici nume, esti doar un numar, in sistemul penitenciar sunt conditii de ev mediu”.

In discutia purtata cu omul de afaceri Marius Locic, Catalin Voicu creioneaza, in transcriptul interceptarilor telefonice difuzat de HotNews, o imagine sumbra a arestului Politiei Capitalei:

“Arestul din Capitala, de la minus 2, ala care e pe tubulatura – Evul Mediu. Usi negre de fier, zabrele si lacate, nu au aerisire, tigani, banditi, te f…aia in c…., te omoara. Ia noaptea din furculita care o au, o ia si o ascute si-o baga in gat. Pe arest preventiv sunt tot felul de borfasi, tot felul de banditi. Ce sa impaci ba. Daca are…au un contract cu moartea”.

Stam si noi si ne intrebam in aceste conditii: de ce naiba specimenele precum Catalin Voicu nu se gandesc de doua ori inainte sa fure sau sa corupa daca stiu ca au o sanatate atat de fragila si, in plus, le si repugna foarte tare conditiile de detentie? Oare asta nu este un semn de iresponsabilitate crasa?

Politica Agricola - o istorie la moda!

  In materie de finante internationale, ca si in materie de politica agricola, niciun adevar nu este etern!
In cazul economiei monetare internationale problemele sunt in fiecare zi aceleasi numai raspunsurile se schimba. In plina criza structurala majora, decidentii internationali nu dau dovada ca inteleg ce se intampla in sectorul agricol deoarece conceptele care au fost acceptate in unanimitate pana mai ieri, astazi sunt depasite.
Traiasca liberalizarea pietelor!

 La sfarsitul anilor ’70 a fost adoptat, de catre institutiile internationale, la Washington, conceptul referitor la liberalizarea pietelor care a fost considerat o prioritate pentru a creste eficacitatea pietelor in tarile dezvoltate, precum si in cele in curs de dezvoltare.
Dupa crearea Organizatiei Mondiale a Comertului, incepand cu anul 1995 s-a hotarat introducerea dosarului agricol, in negocierile aflate in curs, liberalizarea schimburilor agricole nu a reprezentat o prioritate, tinand cont de faptul ca, beneficiile “trase” de colectivitatea internationala au fost consistente. Spre exemplu, comertul cu cereale in anul 2005, s-a cifrat la 850 miliarde de dolari americani.
Criza financiara si cea alimentara isi produc in continuare efectele, demonstrand destul de clar ca pietele produselor agricole nu se autoregleaza iar conceptul ca “totul trebuie lasat la indemana pietei” nu reprezinta o solutie nici la nivel economic, dar nici la nivel strategic.
Din punct de vedere economic, principalele structuri particulare ale pietei au fost expuse riscurilor in crestere de pe pietele specifice, liberalizarea comertului reprezentand catalizatorul volatilitatii preturilor produselor agricole. Liberalizarea comertului a dus la cresterea volatilitatii pretului produselor agricole.
Strategic, pentru ca liberalizarea fara regului, cu privire la comertul cu bunuri agricole nu poate garanta securitatea alimentara a populatiei la nivel global si in mod special a populatiei din tarile emergente, net importatoare de alimente.

Traiasca regularizarea pietelor!
Mult timp considerata incompatibila cu principiile “sfinte” de eficienta naturala a pietelor, punerea in practica a comertului reglementat, pe pietele produselor agricole, este astazi din ce in ce mai bine adaptat la realitatile curente. Ideea este absolut pragmatica: considera piata un mediu organizat pentru schimburi si nu un scop in sine, sustinatorii acestei teorii cauta sa imbunatateasca functionarea pietelor si sa puna in practica masuri de control care sa corecteze aspectele negative.
Este important de subliniat faptul ca regularizarea, cum este si ce avuta in vedere astazi, nu trebuie sa fie sinonima reglementarilor sau interventiei puterii publice. Masurile trebuie sa fie, in cea mai mare parte a lor, incitative sau realizate de o organizatie internationala, pentru a evita protectionismul, care este extravagant si contraproductiv.
Preturile se vor stabiliza maine, la un nivel ridicat
Foarte recent, majoritatea expertilor si decidentilor internationali, afirmau ca volatilitatea preturilor produselor agricole nu este un fenomen conjunctural si ca liberalizarea schimburilor cu produse agricole ar juca rolul de stabilizator, orientand preturile produselor pe o panta ascendenta.
Motivul avansat, era credinta in capacitatea pietelor produselor agricole de a se autoregla, precum si punerea in practica a numeroaselor legi care au drept scop combaterea riscurilor la scara mare, respectiv a celor climatice. Pe aceaste ipoteze se bazeaza inca numeroase decizii ale Organizatiei Mondiale a Comertului dar si numeroasele rapoarte care au dus la adoptarea Bilantului de Sanatate al PAC in forma sa actuala.
Analizand evolutia preturilor apare o contrazicere a acestei viziuni optimiste, hipervolatilitatea recenta a preturilor produselor agricole a demonstrat ca numai analizarea doar a fundamentelor pietelor agricole este nu numai incompleta dar si incorecta pentru a imbratisa realitatea corecta a evolutiei preturilor.
Evolutia preturilor este volatila si incerta
Cresterea demografica este un fapt de netagaduit care reprezinta un element favorabil cresterii preturilor, analiza ofertei este foarte complexa si ne arata ca producatorii agricoli isi desfasoara activitatea intr-un mediu incert. Ei sunt supusi riscurilor specifice, in sensul ca, ei nu pot aprecia cu exactitate, ce cantitate pot obtine, ce calitate va avea recolta si deasemenea daca preturile vor scadea sau nu in momentul comercializarii bunurilor produse de ei.
Acest lucru se datoreaza faptului ca agricultura are in prezent 3 dimensiuni: dimensiunea pietei produselor alimentare, dimensiunea pietei produselor nonalimentara (biocarburanti) si dimensiunea de mediu, de aceea mecanismul de formare al pretului este real si complex.
Raportul dintre cerere si oferta poate fi modificat, prin interventia investitorilor, pe pietele la termen care duce in final la modificarea pretului produselor agricole pe pietele fizice sau financiare. Pietele agricole nu sunt guvernate de o regula de aur intangibila, dupa cum stim ca functioneaza in fizica, care sa permita stabilizarea preturilor de maine, la un nivel ridicat.
Este indispensabil sa avem politici de regularizare a pietelor adaptate la realitatea recenta, decat sa facem pariuri!
Vazand contextul actual si pericolele aparute, libertatea de a juca dupa puterea pietei este ultimul antidot al crizei si volatilitatii preturilor!
Doha, panaceu universal!
Ciclul Doha reprezinta o runda de negocieri a Organizatiei Mondiale a Comertului, care a avut loc in anul 2001, in Qatar. Runda de negocieri, a avut drept scop stabilirea unui sistem de comert international, liberalizat si echitabil, in cadrul multilateral, pentru a face fata provocarilor viitoare din agricultura, pentru a reglementa serviciile, industria si drepturile de proprietate intelectuala. El a fost numit generic “Ciclul de dezvoltare” pentru a demonstra tuturor tarilor din lume ca, obiectivul avut in vedere, este cel legat de reglementarea problemelor comerciale cu care se confrunta tarile in curs de dezvoltare, care au fost scutite de la plata in cadrul negocierilor anterioare.
Agricultura, a reprezentat un dosar cheie, de aceea negocierile privind liberalizarea pietelor agricole au fost intarziate, in comparatie cu ceea ce se intampla pe pietele produselor industriale si financiare.
Negocierile sau impotmolit datorita divergentelor existente intre statele in curs de dezvoltare, dar si intre statele dezvoltate. Din ce in ce mai multe voci au ridicat problema, bine fundamentata, existenta in Ciclul Doha si anume asigurarea securitatii alimentare, in cazul statelor in curs de dezvoltare sau modul de impartire a castigurilor globale. Aceste doua exemple simptomatice demonstreza clar statelor membre, ca toate concluziile Ciclului Doha, apartin deja trecutului!
Doha, un acord periculos pentru viitorul lumii
Este adevarat ca in teorie comertul international joaca un rol central in dezvoltarea statelor si in reducerea saraciei. Dar tot atat de bine este cunoscut faptul ca, liberalizarea schimburilor nu este un panaceu universal, contrar la ceea ce sa afirmat de foarte mult timp de ”creierele economice mondiale”.
Un numar insemnat de studii empirice ne-au demonstrat ca politicile de liberalizare fortata, intreprinse intr-un numar de tari in curs de dezvoltare, in numele politicilor de ajustare structurala, nu au fost insotite de castigurile asteptate.
Liberalizarea nereglementata a schimburilor agricole se traduce printr-o crestere semnificativa a volatilitatii preturilor si printr-o scadere accentuata a veniturilor producatorilor (scaderi cuprinse intre 30 si 60%) in special, in tarile emergente si in cele mai putin avansate, din punct de vedere tehnologic.
Prin urmare, sunt departe beneficiile aduse de Ciclul Doha, pentru tarile aflate in curs de dezvoltare. Se impune asadar, o mai mare prudenta in ce priveste concluziile Ciclului Doha, deoarece recenta criza a demonstrat ca ipotezele cu caracter economic care trebuiau sa stea la baza dezvoltarii economice, din ultimii 20 de ani, sunt incerte.

Dr. Ing. Daniel BOTANOIU

Asasinatul lui Marin Preda

La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, datorita "asfixiei mecanice", conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee.  

Se pune intrebarea, cum de a murit atunci "inecat in propria voma " daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui "ciudata", "suspecta", "nefireasca", "inconjurata de mister", "neelucidata ", petrecuta in conditii "neclare", "stranii", "obscure", etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor "Delirul" si " Cel mai iubit dintre pamanteni", care aveau sa-i pecetluiasca destinul.  

Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel "accident", asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel "facies cadaveric" al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista "Lumea Magazin" din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata "Dosarul Marin Preda", considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin "inecare in propria voma" este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza "asfixia mecanica cu un corp moale", Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fost asfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.  

Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 86 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului "Delirul", roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: "Leana lui Zapacitu din capul satului". "Zapacitu" era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui "Radu", adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor catorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului.

Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi in afara liniei frontului in care erau inregimentati scriitorii care acceptasera tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii si poetii de curte care elogiau "realizarilii epocii de aur" si-l tamaiau pe dictator dedicandu-i osanale si omagii, s-a nascut la data de 5 august 1922 intr-o comuna din judetul Teleorman, Silistea-Gumesti, pe care o descrie in capodopera lui epica "Morometii". Aceasta ampla fresca a vietii unui sat romanesc din Campia Dunarii, in care este conturat cu linii viguroase taranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat in anul 1956. Se poate afirma cu certitudine ca ascensiunea si celebritatea lui Marin Preda s-au datorat in cea mai mare masura aparitiei acestei carti care l-a situat ca prozator epic imediat dupa Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane, celebritate care i-a dat constiinta deplina a valorii sale. In anul 1968 este ales vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor Romani, doi ani mai tarziu este numit director al Editurii Cartea Romaneasca nou infiintata, in anul 1971 primeste premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul "Marele Singuratic" iar in anul 1974 este ales membru corespondent al Academiei Romane. In anul 1975 publica volumul "Delirul", in 1977 "Viata ca o Prada" in care descrie drumul sinuos parcurs, la capatul caruia il astepta consacrarea, iar in anul 1980 apare ultimul sau roman de mare succes intitulat "Cel mai iubit dintre pamanteni", dupa care, la data de 16 mai este gasit mort in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia, "dupa o noapte de betie", asa cum s-a zvonit in cercurile literare si in masmedia controlata de partid imediat dupa acel tragic eveniment.  

A fost un scenariu initiat si pus in circulatie de cei care au avut misiunea de a-l elimina intrucat se indepartase de la "linia partidului", devenise prea independent si, datorita popularitatii de care se bucura, isi luase anumite libertati permitandu-si sa scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei si nici al tiranilor care tineau tara sub teroare cu ajutorul unui aparat de opresiune alcatuit din elemente aduse de la periferia societatii.  

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea sa nu trezeasca sentimente de invidie si in randul unora dintre confratii sai, atat inainte cat si dupa evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat sa minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarand ca a fost un produs al regimului comunist si faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.  

Sa vedem insa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relatiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , exista o nota a secu

ritatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai "revolutiei culturale". 

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii dusmanase la adresa oranduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu "transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu "activitatea lui dusmanoasa", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului": 

"Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."  

La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.  

Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc.  

Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece 

sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoar

e "rubinie, de un rosu deschis", culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu "Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat".  

Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea "emanata" in convulsiun

ile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrara Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari.

 multumiri George Georgescu

Comunismul de astazi !

«Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre»

Apostolul Pavel

 Comunismul poate fi comparat cu o boală letală care afectează un copac uriaş, frumos şi cu foarte multe fructe. Aceasta boală face ca arborele să-şi piardă frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o moarte comprimată a unei istorii milenare a acestui neam atât de falnic. Toată intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în închisori, mutilat sufleteşte în numele acestui Popor.Ce este România de azi? Nu are cum să fie tot acel copac verde şi falnic, după ce i-au căzut cele mai verzi frunze. Este uscat, dar e viu. Se reabilitează, îşi curăţă toate cămăruţele celulotice astfel încât o nouă sevă, curată şi dătătoare de viaţă să ţâşnească prin rădăcinile acestuia. Aceste frunze în căderea lor la pământ au şoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse. Această cruzime a omului asupra omului în România şi în tot ghetoul estic (recenta durere de pes Prut) se ascunde şi scapă mereu, făcând răni cât mai adânci Neamului.

De douăzeci de ani, suntem supuşi zilnic unui asalt informaţional. Începând cu decembrie 1989, televiziunea - apoi televiziunile, - au trecut de la cele două ore de emisie zilnică la program non-stop. Apar zeci de ziare. În acelaşi timp, preţurile au ţâşnit spre ceruri. Şi, lucru şi mai greu de înţeles, acelaşi produs costă diferit, în funcţie de magazinul din care îl cumperi. Am aşteptat economia de piaţă şi democraţia, precum un "Sesam, deschide-te" şi constatăm, după 10 ani, că multe uşi - în primul rând, cea a prosperităţii - nu s-au deschis.

Nu am ştiut şi nici astăzi încă nu ştim exact ce să facem cu această libertate care vine dupa atât de mulţi ani de dictatură, de sclavie, de sclavagism. Libertatea este un lucru foarte responsabil, responsabilitatea individuală creşte şi oamenii au fost contaminaţi de acest spirit de turmă în care toţi aşteaptă ca cineva să le spună ce să facă şi foarte puţini dintre ei îşi asumă responsabilităţi proprii, sau au iniţiative proprii, sau risca. Asta e valabil şi pe plan politic, şi pe plan individual.

Dacă Iisus Hristos a alungat idolii păgâni, tehnologia i-a adus înapoi. Noi temple s-au ridicat, mai pompoase şi dormice de jertfă ca niciodată, pentru Confort, Tehnica, Economii, Statul Supranaţional, Divertismentului. În aceste uriaşe temple se aduc jertfe pentru zeii stadionului, ai vitezei, ai consumismului, utilităţii, banilor, cunoaşterii, iraţionalului, sexului, nebuniei, revoluţiei, agnosticismului, ideologiilor. În nicio epocă anterioară conformismul, banalitatea, şi sterilitatea intelectuală nu au fost transformate în norme de gândire şi conduită morală. Doar în prezent, acestea au ajuns repede la maturitate maximă, drept catalizator servind o libertate fără modele morale.

Într-o ţară răvăşită de industrializarea comunistă şi subjugată miturilor societăţii de consum, să critici tehnologia sau să exprimi un punct de vedere sceptic faţă de majoritate este încă „politic incorect”. Ai paşaport cu cip, eşti liber să vizitezi Disneyland-ul, Las Vegas, să munceşti în UE. Te opui? Eşti un nimeni fără identitate. Întreaga ţară este alcătuite din milioane de nimeni, posesori de două mâini – forţă de muncă ieftină. Orice considerente etice sau religioase, care s-ar opune satisfacerii necesităţilor tehnologiei, plăcerii, sau ar interfera în mod „parazitar” cu logica ei, trebuie extirpat din Sistem.

În România, statul, mass media, intelectualii stângişti şi neoconservatorii se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei în eforturile lor de legitimare a Sistemului. Fiecare, cu mijloacele lui, pune umărul la cristalizarea şi propagarea noii ideologii legată de tehnologie şi mondializarea capitalismului financiar. Noua ideologie are menirea să înlocuiască vechiul marxism, aruncat în derizoriu de „socialismul economist”, dar care îl continuă neschimbat în spirit. Regăsim aceleaşi mituri universaliste: Progresul, Munca, Siguranţa, Creşterea economică, la care s-a adăugat, Mediul înconjurător. Aceaşi insistenţă obsesivă asupra discursului abstract în detrimentul realului concret. Aceeaşi ideologie a nimicului, acelaşi mecanism de justificare a distrugerii omului în numele Omului. Miturile universaliste nu mai convieţuiesc sub aripa protectoare a Istoriei ca în vechiul marxism. S-au regăsit sub umbrela Democraţiei, Tehnologiei şi a Societăţii globale, treimea ce alimentează fantasmele sociale ale „omului foarte nou” . Difuzată prin mass media, impusă prin sistemul universitar şi workshopurile sponsorizate de stat, marile corporaţii şi ONG-urile mondialiste, noua ideologie dictează adevărul în câmpul social, decide ce este bine şi ce este rău în sfera morală, redefineşte sau înlătură tradiţiile şi vechile identităţi (religioase, naţionale, individuale).

Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor industriale a dus la apariţia producţiei de masă care, la rândul ei, a favorizat consumismul şi dezvoltarea pieţei mondiale. Astăzi sclavul are obligaţia nu numai să producă eficient, dar să şi consume – de aici nevoia de a înlocui teroarea cu gratificarea instantanee, mentalul parcimoniei cu o religie a confortului. Economismul, tehnicismul, scientismul şi anticreştinismul sunt cele patru direcţii de forţă ale noii ideologii globaliste promovată de nomenclatura comunistă convertită în oligarhie. Globalismul a înlocuit o ideologie universalistă expirată (comunismul) cu un produs mai funcţional. Noua ideologie legitimează superstatul continental (EU) şi aspiraţiile spre o organizare statală mondială. Nu contează caracteristicile de moment ale noului stat – logica sa funcţionalistă nu-l împiedică să se „umanizeze”, să ofere drepturi democratice atâta timp cât „umanizarea” este de natură tehnic-normativă şi favorizează instrumentalizarea tuturor aspectelor vieţii sociale. Diferenţele de suprafaţă, nicidecum esenţa, sunt cele care separă comunismul de capitalism. Paşapoartele biometrice nu sunt decât vârful icebergului. Urmându-şi propria lui logică, Sistemul urmăreşte să elimine nu numai formele de organizare tradiţionale, ci chiar omul în calitatea sa de persoană.

În momentul în care România a intrat în Uniunea Europeeană, ea a devenit parte din această societate complexă, cu avantajele ei imediate şi consecinţele nefaste pe termen lung. Avantajele imediate ale integrării îi orbesc însă pe intelectualii noştri care nu mai văd partea goală a paharului. În mod paradoxal, “standardele occidentale” nu au dus la o creştere substanţială a calităţii vietii. În marile oraşe, globalizarea înseamnă mall-uri anonime, trafic infernal, poluare, birocraţie şi corupţie endemică, ritm de muncă alienant impus de neosclavagismul voluntar din marile corporaţii şi goana permanentă după valori materiale. La sate, globalizarea n-a făcut decât să desăvârşească procesul început sub comunişti: distrugerea sistematică a vieţii ţăranului romăn. Postmodernitatea instituţionalizată, prin maşinăria propagandistică a tehnoglobalismului, inventează probleme false sau le pune pe cele reale în termenii care-i convin. Fie că suntem de acord cu “încălzirea globală”, fie că o negăm, avem obligaţia s-o formulăm în termenii lui Al Gore. În România, dezbaterea iscată de prezenţa icoanelor din şcoli a pornit de la o situaţie inventată de filiala românească a unei organizaţii mondialiste. Problema “drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei în solda mondialiştilor sângişti. Aşa numita “societate civică” dă lecţii de democraţie şi occidentalism de pe poziţiile ong-urilor finanţate de un George Soros . Inventează noi şi noi drepturi pentru “minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a neamului Cine n-ar uita şi de casă şi de masă dacă ar fi să lucreze pentru Microsoft-ul lui Bill Gates? Când la Bucureşti, când la Londra sau Seattle...Să-ţi bei cafeaua “Starbucks” în timp ce conduci maşina pe autostrada transcontinentală... Să te închipui dimineaţa femeie, la prânz bărbat, şi seara, să te culci încyberspace cu amante de sex incert. Să dormi visându-te hibrid, un post-om... Dimineaţa, să te întrebi cum vei reacţiona când, peste câţiva ani, fiul tău te va anunţa: “Tată, eu n-am timp dar te poţi adresa inteligenţei artificiale din mine”

Grupurile organice au tradiţii, o viaţă emoţională şi spirituală puternică şi bine structurată. Greu să le pătrunzi. Odată ce grupul organic este dezmembrat – tata pleacă la cules de căpşuni în Spania, mama cântă într-un bar din Italia, copilul rămâne cu rudele din satul vecin - individul devine un dezrădăcinat, un izolat în mijlocul masei. În acest moment intervine propaganda “umanistă”. Începe să-l proslăvească: tu eşti măsura tuturor lucrurilor, Dumnezeul Dumnezeilor! Individul nu are nici o protecţie. Unele voci îi soptesc: Eşti cel mai frumos! Altele: Eşti cel mai bun! Oscilează mereu. Propaganda “umanistă” îi arată însă drumul integrării. Poate deveni cetăţean al lumii dacă se reintegrează într-un nou grup. Un grup constituit artificial: o echipă de muncă, un grup de interese, un partid, o comunitate de homosexuali. În noul grup, individul este în acelaşi timp un “individualist” absolut, o monadă perfectă şi o fiinţă complet masificată. Odată integrată în UE, România trebuie să furnizeze “cetăţeni ai lumii”. Iată de ce, prin diverse mijloace, economice şi legislative, statul şi unele ONG-uri “iluminate” trebuie să “spargă” grupurile organice legate prin “loialităţi înguste”. Acelaşi lucru l-a încercat şi Ceauşescu dar cu succes limitat.

Menirea educaţiei actuale nu este să producă scriitori şi filozofi sau oameni de caracter, ci armate de „cadre competente”, analfabeţii culturali care servesc tehnologia şi instituţiile statului supranaţional. “Celula de rezistenţă” împotriva status-quo-ului se află acum la nivelul persoanei concrete. Doar un comportament individual exemplar, o angajare personală eroică, relaţii interumane autentice, faţă către faţă şi “personalizarea” fiecărei situaţii - ar oferi fiinţei umane din spaţiul românesc şansa unei vieţi demne şi libere.

Cultura, această mamă iubitoare, care ne mângâia pe ascuns în timpul comunismului, unde este acum ? Înainte de ’89 aceste valori puteau fi păstrate printr-o cultură a dar acum pericolul care le ameninţă este acela al barbariei şi imoralităţii, şi mai ales al nepăsării, al indiferenţei faţă de culturaunei populaţii dezamăgite, dezorientate, obosite, decepţionate. Revistele străine şi cărţile interzise erau citite cu sfinţenie, Soljeniţin, Orwell sau Pasternak circulau din mână în mână şi erau devorate până la ultimul punct.Arta, cultura deveniseră ultima fortareaţă a rezistenţei. Acum, pieţele sunt inundate de valori şi non-valori. Reviste cu busturi şi posterioruri feminine sunt expuse la fiecare o sută de metri, iar înjurăturile sunt ceva la ordinea zilei. Cerşetorii falşi încearcă să trezească sentimente născute din obligaţia unei educaţii icnite. Tinerii petrec mai mult timp socializând în reţele virtuale şi visând la fete ireale, ascunse după poze editate şi doar aspect fizic. Arta nu mai este « mişto », iar cei care învaţă sunt priviţi ca inadaptaţi sau ca nişte inşi care nu se vor bucura niciodată de ceea ce le oferă viaţa…

Cine sunt formatorii de opinie de astăzi ? Care este libertate pe care am dobândit-o din punct de vedere informaţional ? Avem o presă liberă să scrie tot ce vrea şi mai ales liberă să nu scrie nimic despre ce nu vrea patronul să se scrie ! Patronul sau patronii patronului. În ce fel de democraţie am ajuns dacă cele mai importante decizii se iau cu acordul a 10% din populaţia Ţării ?!

Câţi dintre cetăţenii României sunt informaţi aşa cum ar trebui în privinţa problemelor sau hotărârilor referitor la soarta întregii ţări? Le dăm investitorilor străini dreptul să cumpere cât vor din pământul Ţării ? Le dăm voie să facă ce vor cu proprietăţile funciare ? Le dăm voie străinilor sau privatizaţilor autohtoni să se facă proprietari pe bogăţiile subsolului românesc? Le dăm voie să taie pădurile şi să exporte lemn brut, aşa cum odiosul regim ceauşist nu permitea? Desfiinţăm irigaţiile şi-i lăsăm pe rromi să fure şi să topească ţevile de aluminiu ca să aibă ce exporta în Turcia? Cedăm străinilor sistemul bancar, sistemul energetic? Le vindem străinilor fabricile noastre, pe care ei să le demonteze, să le vândă la fier vechi şi să trimită în şomaj eroica noastră clasă muncitoare, obligând astfel milioane de români să plece în bejenie prin alte ţări străine?! După 22 decembrie 1989 societatea românească s-a confruntat cu zeci de probleme la a căror rezolvare nu a fost nimeni dintre noi întrebat, soluţia venind în plic, de la FMI, de la UE şi de la alte organisme internaţionale dătătoare de credit şi subjugatoare pentru o perioadă nelimitată.

De ce în România nu s-a ţinut un referendum pe tema intrării noastre în Uniunea Europeană ? Un subiect atât de important nu a fost pus niciodată în dezbatere publică! S-a organizat în 2003 un referendum la care s-a furat pe faţă, cu neruşinare şi cu acceptul întregii noastre mass media, liberă prin Constituţie să nu ştie de nici o obligaţie faţă de Dumnezeu, faţă de adevăr, faţă de cititori ! Asta înseamnă libertatea cu care ne-am pricopsit după 1989! Libertatea de a deveni slugile Europei, de a pleca peste mări şi ţări, unde să ne umilim cerşind un loc de muncă, de cele mai multe ori mizer şi prost plătit. Dar decât sărăcia de acasă, sărăcia de după 1990, sărăcia provocată cu multă metodă de emanaţii revoluţiei, e bună orice slujbă în Occident, căci înseamnă supravieţuirea ta ca persoană…. Dar nu şi supravieţuirea noastră ca neam, ca naţiune, ca stat, ca ţară !

Până şi numele de român ni l-am pierdut, iar asta cu concursul asumat pe faţă al presei noastre, al întregii mass media. După 1990 am căpătat mai multă demnitate şi mai ales am căpătat libertatea de a nu mai ţine la propria demnitate ! Nici ca persoană, nici ca popor ! Devii suspect şi anacronic dacă mai nutreşti asemenea sentimente ! Presa şi toţi oamenii implicaţi în ea au „libertatea” să facă din ţânţar armăsar şi să-şi năucească cititorii ori telespectatorii cu toate prostiile şi mizeriile, cu toate fleacurile şi cancanurile, cu scandalurile cele mai penibile, împiedicându-i pe bieţii oameni să vadă şi mai ales să înţeleagă nenorocirile, la scara istoriei mari, care se petrec ori ni se pregătesc, atât fiecărui individ în parte, cât mai ales la nivel comunitar, naţional ori planetar !

Poarta către libertate care s-a deschis după 1989 este cu resort elastic şi s-ar putea închide oricând vor cei care o ţin deschisă. De fapt, câţi dintre noi au gustat libertatea? Să o guste atât de dornic încăt să o redea şi fraţilor noştri de peste Prut ? Ce împiedică România să ia o atitudine fermă pe arena internaţională ? Frica de Stăpâni, bineînţeles. Nicolae Titulescu spunea « Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor ». Ce sentiment naţional avem noi ? Tinerii de astăzi preferă aderarea la anumite curente globaliste astfel încât să nu mai fie nevoie să răspundă de neam, de valorile care le-au dat lor naştere. Cine mai realizează ce pentru acest pământ pe care ei scuipă au murit oameni şi destine au fost distruse ? Ce se întâmplă cu limba noastră ? Nu există discuţie normală fără pomenirea câtorva draci. Comunismul ne-a pus copii în braţele partidului, iar PseudoDemocraţia a luat la convertire o societate deja demonizată şi unde Dumnezeu se mai ascunde în mintea celor neînfricaţi.

Populaţia de astăzi nu este poporul. Sunt doar nişte nume şi cifre, nişte piloni organici de susţinere a unei pieţe generatoare de bani şi oportunităţi pentru nişte patroni internaţionali. Poporul adevărat e cântecul lui Tudor Gheorghe, poporul adevărat e suspinul lui Sterian, poporul adevărat e copilul de la grădiniţă care nu are telefon mobil, deoarece părinţii lui îl lasă în grija Domnului, nu a unui aparat electric. Frica de a ieşi din turmă, frica de a rupe şablonul ne este inspirată din ce în ce mai mult. Nu mai luptăm pentru nimic, ne mulţumim cu fotoliul în care stăm şi unde ne odihnim mai mult minţile decât trupurile.

Nu trebuie să ne lăsăm supuşi influenţelor subliminatoare din societatea noastră meschină. Conformismul este marea noastră greşeală. Într-un duet destructiv cu superficialul, acesta a găurit sufletul naţional, atunci când toţi aveau impresia că nu mai trebuia să lupte pentru ei. România încă este acel copac uscat şi plin de viermi. Noi trebuie să fim cei mai iubitori şigrijulii grădinari dacă vrem ca acest copac superb să dea roade din nou....

http://top-secret.ablog.ro