Prea des s-a confundat prostia cu o suferintă a inteligentei sau cu un deficit al acesteia. În opinia curentă prostia este fie o boală (una care nu doare), fie reprezintă un nivel redus de inteligentă. Altfel spus, între prostie si inteligentă există un continuum, prostia este fie o stare degradată de inteligentă,asa cum boala este tradusă în termenii sănătătii degradate/deteriorate, fie un nivel de inteligentă neavansat, neevoluat, contrastant cu acela adecvat vârstei biologice a posesorului. Un rol esential în crearea acestei larg răspândite opinii l-a jucat pe de o parte inventarea testelor de inteligentă de către Alfred Binet si preluarea lor fără discernământ ca modalitate unică de evaluare a inteligentei si, pe de altă parte, succesul teoriei dezvoltării stadiale a inteligentei a lui Jean Piaget.
Conceptia implicită în aceste două constructii teoretice este că între inteligentă si prostie nu există decât o diferentă graduală, prostia neexistând propriu-zis în sine, ca atare, nefiind deci substantială, ci mai degrabă functională; prostia nu este constitutivă, ci descriptivă, ea este un rezultat, si nu un substrat, o variabilă, si nu o constantă. În această perspectivă prostia se calculează la fel ca si genialitatea, fiind deci, ca si cea din urmă,o trăsătură, o caracteristică a inteligentei. Această viziune consacră prostia nu ca pe ceva cu totul opus inteligentei si nici măcar ca pe prima treaptă a inteligentei – concepută ca scară -, ci ca pe o inadecvată situare a individului biologic pe unul din nivelurile dezvoltării psihologice, presupozitia fiind aceea că cele două se îmbină în mod normal într-un mod armonios. Dacă te afli pe o treaptă a inteligentei mai mică în raport cu cea pe care ar trebui s-o ocupi la varsta pe care o ai se cheamă că ai un coeficient de inteligentă scăzut (esti prost), dacă te afli pe o treaptă superioară în raport cu vârsta se cheamă ca ai un coeficient de inteligentă mare sau foarte mare (esti foarte inteligent, posibil chiar geniu). Evident, realitatea neagăsi în acest caz, ca de obicei, teoria: multi oameni geniali au fost declarati la scoală imbecili în urma unor teste de inteligentă corect efectuate.
Există însă o altă conceptie asupra prostiei, una care are avantajul să fie mult mai veche, mult mai răspândităsi mult mai spontană. Ea face parte din acea psihologie naturală, a bunului-simt,păstrată în formulele concise pe care memoria unui popor le păstrează, pe care le redescoperim în noi însine, încărcate de adevăr si de viată, de fiecare dată când, pusi în fata unei situatii reale, ne eliberăm pentru o clipă de „prejudecătile de laborator” pe care le-am mostenit prin educatie. În conformitate cu această conceptie, prostul este literalmente o altă fiintă, o altă specie sau, când beneficiază de concesia de a fi considerat un monstru, este o schimonosire a inteligentei, o caricatură grotescă,o maimutăreală penibilă. Prostul nu este doar lipsit de inteligentă într-o măsură mai mare sau mai mică, el este complet în afara inteligentei, el nu este doar neinteligent, el este non-inteligent. Prostul nu este un inteligent subponderal, rahitic sau redus, ci este o făptură dintr-un alt univers cu care orice posibilitate de comunicare este de la bun început exclusă. De aceea cu „prostul nu stai de vorbă”, „nu-ti pui mintea” sau pur si simplu „nu te pui”. Pe prost e bine „să-l lasi în pace”, să cedezi atunci când crede că are dreptate, să nu cautisă-l convingi. Prostul e „tot prost”, schimbarea sau evolutia lui fiind imposibile. Dumnezeu trebuie să te ferească de prosti, asa cum vrei să te ferească de necazuri sau de lucruri pe care nu le poti controla. Prostul e prost si atât, de aceea „zi prost si pace!” Sau: „Prostu-i prost, n-ai ce-i face!”
Prostia este asadar substantială, un rău existent, nu doar o privatiune a binelui inteligentei. Prostul pur si simplu „nu are minte”. El trebuie compatimit, dar într-un mod nedemocratic, nietzscheean, ca de la o rasă la alta: „e prost, săracul!”
O altă zicală, „prost ca noaptea” ar fi de neînteles dacă nu ne-am gândi la prima denumire binară a omului pentru care optase Carl Linne înainte de revolutionarul Homo sapiens, acela de Homo diurnis, omul zilei/omul din timpul zilei. Chiar astăzi, atunci când avem în vedere un om destept îl numim “luminat”. Si, deosebit de interesant, în viziunea lui Linne specia omului întelept nu era singura specie de om, mai exista una reprezentată de asa numitul homo troglodytus.
Este uimitor faptul că în antropologie s-a acceptat destul de timpuriu existentaa două specii umane, ambele importante însă diferite fundamental una de alta. Lucrurile au devenit cât se poate de radicale după descoperirea în 1856 în Neander thal a rămăsitelor tipului de om ce va purta numele acestui loc. Doar doi ani au făcut ca acest reprezentat al ceea ce azi este cvasi-unanim acceptat ca fiind o altă specie umană să nu fie numit Homo stupidus sau chiar Homo sapiens stupidus. Denumirea de Homo neanderthalensis i-a fost dată în 1864 de William King, în vreme ce a doua i-a fost conferită de către mult mai celebrul Ernst Haeckel în 1866. Cum si în zoologie întâietatea are prioritate, numele dat de King s-a impus în dauna celuilalt care a căzut în uitare. trebuie amintit totusică Ernst Haeckel a avut cel putin un geniu terminologic, ceea cee pentru un zoolog nu e deloc de ignorat, el introducând pe lângă sute si mii de noi specii, termeni ca filogenezăsi ecologie, fiind în acelasi timp primul om care, într-un mod absolut uluitor, botează, chiar la începuturile lui, Primul Război Mondial ca atare. De asemenea este cunoscut pentru conceperea teoriei recapitulării care sustine că ontogeneza reface, „recapitulează” filogeneza. Asadar un savant de talie mondială sustine existenta a două specii diferite de om, Homo sapiens si Homo stupidus.
În nomenclatorul trinominal omul modern figurează ca Homo sapiens sapiens pentru a-l deosebi de Homo sapiens neanderthaliensis (sau, cu cuvintele lui Haeckel, de Homo sapiens stupidus), acestia doi fiind văzuti ca subspecii ale speciei sapiens. S-a renuntat la această denominatie în 2003, anul în care, prin analiza A.D.N.-ului fosilelor umane dintr-un tip si din celălalt, s-a ajuns la certitudinea că omul întelept si omul neanderthalian sau stupid reprezintă două specii umane diferite.
Initial s-a crezut că omul de Neanderthal a dispărut subit în acelasi timp în care Homo sapiens îsi întindea tot mai mult dominatia în Europa si în lume. Majoritatea explicatiilor consideră că această disparitie se datorează nici mai mult nici mai putin decât stupiditătii acestui om: unelte rudimentare, ineficiente, incapabil să facă fată conditiilor termice dure din acea perioadă; multe din fosilele găsite prezentau oase rupte, cranii găurite ceea ce a dus la presupunerea că omul de Neanderthal nu vâna, ci propriuzis se lupta cu animalele, între el si prada sa interpunându-se doar o lance precară.O imagine deosebit de interesantă este aceea care reduce diferentele dintre cele două specii la două arme cvasi-identice, dar cu moduri de folosire fundamental diferite: lancea si sulita. Dacă,asa cum au crezut unii, ne-am imagina neandertalienii ca fiind o fază în evolutia omului si nu o specie diferită, atunci, în clipa în care omul se hotărăste să arunce si nu să împungă, se produce o revolutie capitală, aceea care îl transformă pe om definitiv în sapiens, mai importantă poate decât inventarea rotii. De la sulită până la puscă nu mai e decât un pas, ambele fiind faze diferite doar gradual ale aceluiasi proces ale tele
vânătorii. Omul aruncător ar fi astfel un alt nume pentru omul întelept. În timp ce neanderthalienii se luptă „la baionetă” cu vânatul, homo sapiens îi aruncă de la depărtare sulita protejându-se astfel de orice atac al animalului. (Omul este ceea ce iese din el însusi, ceea ce se aruncă înaintea lui, omul este proiect, sustin filosofiile existentialiste din secolul XX. În simpla aruncare a pietrei se poate găsi cea mai veche si comună confirmare a acestei teze/ definitii a omului. Si omul din Neanderthal si Homo sapiens cioplesc si prelucrează piatra, dar numai cel din urmă o aruncă. Iar un asemenea act care nouă ni se pare simplu ca bună-ziua si la mintea cocosului, primului nu i-ar fi trecut probabil niciodată prin minte.)
De asemenea s-a presupus că omul din Neanderthal era cam împiedicat, îsi târsâia picioarele, poate din această cauză rănindu-se des si rupându-si oasele. Au fost făcute reconstituiri computerizate după craniile acestor oameni si câteva din ele au darul să te convingă că departe să fi dispărut în negura pleistocenului acesti oameni trăiesc încă printre noi.
Ei bine, această ipoteză nu este chiar atât de nebunească pe cât pare. În ultima vreme există tot mai multe dovezi care vin s-o confirme, cea mai recentă dintre ele descoperindu-se chiar în România (Pestera cu oase). Asadar teoriile ce capătă din ce în ce mai multi adepti sunt acelea care afirmă convietuirea celor două specii, încrucisarea si hibridizarea lor. Desi unele neagă că încrucisarea ar fi fost una reusită, un schelet de copil descoperit în Portugalia care prezenta atât caracteristici „sapientiale” cât si neanderthaliene, ca si maxilarul lui „Ion” din Pestera cu oase par să confirme ipoteza hibridizării. Nu ar fi deloc exagerat să presupunem că există totusi o afinitate irezistibilă între exemplarele aceleiasi specii astfel încât membrii ei să se prefere atunci când nimic nu le stă împotrivă într-un mod decisiv sisă realizeze o puritate genetică care ar explica impresia de „familiar” pe care o avem în fata portretelor Neanderthalienilor.
Altii încearcă să explice „disparitia” omului de Neanderthal prin expansiunea omului inteligent si alungarea celui dintâi din locurile pe care le cucereau. El nu ar mai fi putut pur si simplu face fată durei competitii cu o inteligentă deosebită. Mai există totusi
o posibilitate, aceea ca oamenii inteligentisă-i fi transformat pe neanderthalieni în sclavii lor, situatie care să se fi păstrat până aproape de noi. Să nu uitămcă multă vreme în cultura europeană nu a existat nici un dubiu cu privire la diferenta fundamentală, radicală, de natură între oamenii liberi (stăpâni) si sclavi. În lumea unui grec antic de pildă problema egalitătii nu s-ar fi pus niciodată, ar fi fost ridicolă, aberantă, la fel de derizorie ca si problema egalitătii dintre om si animal. Sclavul arăta aproape ca un om, vorbea, întelegea ce i se spune dar fată de omul liber îi lipsea o facultate fundamentală, oricum am numi-o: ratiune, discernământ, întelepciune. Sclavul literalmente nu putea decât să asculte de porunci, nicidecum să dea porunci. Pentru el stăpânul era o binecuvântare întrucât de unul singur nu ar fi stiut ce e bine si ce e rău, ce să facăsi ce să nu facă, desi altfel era foarte înzestrat pentru a face orice. „Cine poate, gratie inteligentei sale, să prevadă, acela este stăpânitor si domn firesc, iar cel ce poate săvârsi cu puterea corpului cele prevăzute este din fire menit a fi stăpânit si a sluji celuilalt; asacăsi stăpânul si sclavul au acelasi interes.” (Aristotel, Politica, Cartea I, Editura Antet, p. 4) „Anume, acel om care din natură nu este al său, ci al altui om, este prin natura lui sclav. Însă cine este al altui om, este ca un bun al aceluia, iar un bun este o unealtă practică, cu existenta sa proprie.” (p.9) „Uneltele însă sunt parte însufletite, parte neînsufletite, bunăoară cârma
cârmaciului este neînsufletită –căci orice lucrător trebuie pus în clasa uneltelor pentru mestesuguri. tot asa, pentru un gospodar, orice bun este o unealtă spre a trăi si toată avutia sa este o sumă de undelte, iar sclavul este un bun însufletit si orice slugă este ca o unealtă înaintea altor unelte.” (p.8) „Aceeasi rânduială trebuie să existe în general între toti oamenii, anume între toti cei care se deosebesc în acelasi grad ca sufletul de corp si omul de fiară; si într-adevăr se găsesc în această stare toti cei al căror rost este lucrarea corpului lor – si aceasta este menirea lor cea mai folositoare; acestia sunt sclavii din natură; pentru ei este mai bine să fie stăpâniti ca atare. Prin urmare, este sclav din natură cel ce poate fi al altcuiva (si de aceea este al altcuiva) si care este părtaş la ratiune numai într-atât cât îi trebuie să înteleagă poruncile ratiunii, însă personal să nu o aibă.Căci animalele nu pot nici măcar să înteleagă poruncile ratiunii, ci doar se supun impresiilor.” (pp. 10-11) „Asadar stăpânul este stăpân nu entru căstie să poruncească, ci pentru că are natură de stăpân, de asemenea sclavul si omul liber.” (p.14) „Stăpânii fac politicăsi filosofează.” (p.14) „Iar folosul sclavilor se deosebeste putin de acela al vitelor, căci si unii si altele ne dau cu corpul lor ajutorul pentru cele necesare vietii. În acest scop, natura năzuieste să creeze deosebite corpurile celor liberi si ale sclavilor, pe acestea din urmă scurte si puternice, pentru munca de rând, pe cele dintâi drepte si zvlete si nedestoince pentru asemenea treabă, însă capabile de actiune politică.” (p.11) trăsăturile amintite aici de Aristotel sunt considerate de către antropologia zilelor noastre definitorii pentru neanderthalian, respectiv pentru omul inteligent. Primul era scurt, gros, puternic, viguros, fără bărbie ascutită, celălalt mai fragil, înalt, mai rotunjit, cu bărbie ascutită. Cine stie dacă Aristotel nu se referea chiar daca nu la Neanderthalieni în carne si oase la un tip de Homo stupidus ameliorat, dar nu mai putin stupidus.
Nu trebuie să uităm de asemenea Republica lui Platon în care acesta stipula dreptul absolut de a conduce al filosofilor. Dar ce erau acesti filosofi dacă nu iubitori de întelepciune?! Si Platon împărtea genul uman în două specii, doar că acestea aveau alte nume decât la Linne ori Haeckel, si nici una nu dispăruse încă: specia filosofilor si specia sclavilor. De altfel, întotdeauna în antichitatea greco-latină când s-a definit filosofia prin opozitie, termenul opus a fost sclavul sau starea de sclavie. Nu este întru totul savuroasă apropierea terminologică dintre „filosof”, care în latină s-ar traduce prin amator sapientiae, si denumirea dată de Linne omului „adevărat”, spre deosebire de troglodytus, de Homo sapiens?!
După ce crestinismul, interpretat de Friedrich Nietzsche ca fiind „religia sclavilor” capătă tot mai mare amploare , diferentele dintre „specii” încep să se estompeze destul de puternic. Nu se mai vorbeste propriu-zis de sclavi, se simte deja egalitarismul ontologic, Dumnezeu e al tuturora si omul este unul singur. Hristos i-a mântuit pe toti oamenii si nu doar pe o parte. Dumnezeul crestin este un dumnezeu al genului uman, nu al unei specii umane. Cei oropsiti, năpăstuiti sunt recuperati din perspectiva universalului. De acum înainte se deschid portile umanitarismului si umanismelor. (Dar chiar si în interiorul crestinismului vom asista la o despărtire a oamenilor în „chemati” si „alesi”, ca să nu mai vorbim de doctrina predestinării.)
Cu toate acestea si dincolo de toate acestea se mentine o diferentă, e drept nu atât de radicală, precum cea din vechime, însă încă insolubilă altfel decât în mediul soteriologiei, aceea dintre prostime si oameni alesi. Un om din prostime rămânea în prostime până la sfârsitul vietii si, în linii mari, avea cam aceeasi conditie cu a sclavilor
de odinioară. Prostimea, ca si sclavii pe care-i mosteneste, este incapabilă să se organizeze, să schimbe ceva, să se revolte de una singură. Desi numeroasăsi chiar foarte numeroasă, este blândăsi ascultătoare ca o turmă de vite. Imaginea turmei se va impune si pe filieră religioasăsi pe cea socio-politică. La fel cum Hristos este păstorul sufletelor lor spre grădina Raiului, aici pe pământ ei au nevoie de un păstor al trupurilor, de un conducător care să le spunăsi la o adică să le impună ce să facă. De fiecare dată când sunt lăsati pe cont propriu, de unii singuri, când sunt eliberati, dezlegati ei nu stiu ce să facă, sunt dezorientati, cer mila fostului stăpân de a-i reprimi înapoi în slujbă. Libertatea pentru ei este insuportabilă pentru că libertatea este ceva contra naturii lor.
Friedrich Nietzsche este ultimul gânditor care teoretizează diferenta radicală dintre oameni. În esentă Nietzsche postulează existenta a două specii diferite de om pe care îi numeste stăpâni si sclavi si care trăiesc pur si simplu în două lumi diferite. A-l judeca pe unul după criteriile celuilalt este una din cele mai grave erori pe care le poti comite si care se comit în general cu cea mai mare usurintă. Există două morale diferite, două afectivităti diferite, două minti (în măsura în care îi putem acorda si sclavului o minte) diferite. Sclavul nu poate deveni stăpân, si nici invers. Fiecare se naste sirămâne până la moarte într-una din „specii”. Stăpânul are drept de viată si de moarte asupra sclavului, sclavul nu poate face altceva decât să suporte valorile pe care stăpânul i le impune. Sclavul si stăpânul nu sunt două categorii de oameni rezultate în urma unei confruntări directe si pe fondul unei egalităti initiale. (Astfel încercase Hegel să explice în Fenomenologia spiritului existenta celor doi printr-o ruptură care se petrece în interiorul unuia si aceluiasi om sau tip uman: acela care cedează fricii de moarte devine sclav, acela care rezistăsi o înfruntă devine stăpân.) Dimpotrivă, stăpânul si sclavul sunt literalmente două entităti diferite, fără să împărtăsească nimic esential în comun. tot Nietzsche este acela care avertizează asupra valorilor, (re)sentimentelor si a gândirii specifice sclavilor.
Vedem asadar că până în apropiere de zilele noastre teza unicitătii naturii umane era total derezonabilă. Revolutia franceză, dictaturile comuniste si domnia banilor în societatea capitalistă au contribuit într-o măsură decisivă la crearea unei confuzii egalitariste în această privintă. Astăzi trăim într-o epocă care pe drept cuvânt poate fi numită a „drepturilor omului” ce are drept principiu egalitatea absolutăsi indiscutabilă a tuturor oamenilor. Chiar si palida deosebire dintre oameni marcată de distinctia dintre elite si mase este astăzi aspru criticatăsi dacă mai îndrăznesc câtiva să o sustină public. Astăzi oricine are dreptul să spunăsisă facă orice, iar a refuza să întelegi un comportament sau un altul, oricât de aberant, oricât de particular ar fi, te consacră drept un monstru al intolerantei. Premisa majoră este aceea că toti oamenii sunt rationali, au aceeasi natură inteligentă – chiar dacă este realizată într-un mod cu totul accidental într-o măsură mai mare sau mai mică -, asadar este suficient ca cineva să fie om (să apartină genului uman), să prezinte bipedalism si grai articulat pentru a fi considerat rational, apt de discernământ, om „cu judecată”.
Omul neliber prin natură, sclavul sau omul stupid refuză spontan drepturile care nu-i apartin, dreptul de a fi liber, de a lua decizii. Dimpotrivă, el caută o autoritate care să-l învete, să-i spună ce să facă, el caută prin natura lui un stăpân, un „tată”, un conducător. În pofida acestui fapt în zilele noastre el este aproape obligat să aleagăsisă
se considere suficient de înzestrat pentru acest act. Omul prost a devenit si la propriu si la figurat alegător.
Se pune evident problema cine decide si în functie de ce criterii cine face parte dintr-o specie sau alta si cum putem evita traducerea acestei diferente de specii într-o discriminare rasială. Criteriul este unul singur: inteligenta sau mai precis rationalitatea. Separarea se produce într-un mod natural, sub forma unei decantări dacă ne abtinem să amestecăm continuu cele două substante umane. Homo stupidus va căuta compania celor de aceeasi spetă, în vreme ce homo sapiens se va îndrepta spre cei asemenea lui. Nici nu va fi nevoie ca homo sapiens să clameze drepturile sale de om superior, i se vor recunoaste tacit si „natural”. Dacă din specia oamenilor liberi sau întelepti se aleg conducătorii este bine să se înteleagă că acestia sunt conducătorii oamenilor liberi, nu ai sclavilor sau prostilor. Prostii nu trebuie condusi, ci stăpâniti.
Nu culoarea pielii si nici măcar o anumită fizionomie (desi se vorbeste încă de o asa-numită fată ori mutră de prost), nu statura sau lătimea fruntii, nu pometii sau bărbia vor decide cine apartine si cine nu speciei sapiens. Însusi Aristotel avertizează asupra faptului că pot exista sclavi din natură (altfel spus, prosti, oameni lipsiti de ratiune) care să aibă trăsături de oameni liberi. Dacă metisajul dintre specia prostilor si specia inteligentă s-a produs într-adevăr (asa cum pare să o arate scăderea mediei de înăltime a populatiei europene), nu este deloc iesit din comun să afirmămcă o singură genă a scăpat nealterată de hibridizare, imposibil să fie supusă unei mutatii sau transformări, e vorba de gena inteligentei. Aceasta ori există în stare pură, ori nu există deloc, în pofida aparentelor trupesti. Asfel, chiar dacă este foarte posibil să întâlnim oameni cu o expresie inteligentă (în legătură cu această expresie si cu multe altele trebuie spus că ele nu fac decât să confirme teza diferentei initiale totale dintre cele două specii, diferentă care era evidentă în aspectul fizic: privire inteligentă, ochii care sclipesc de inteligentă, expresie inteligentă, frunte „gânditoare” – latăsi înaltă) care debitează cele mai mari prostii, este cu totul imposibil să concepem fiinte umane la care inteligentasă se fi amestecat cu prostia într-un hibrid monstruos al întelepciunii stupide si al prostiei întelepte. Datorită contradictiei fundamentale dintre inteligentă si prostie, avem astăzi nepretuita sansă de a întâlni încă inteligente în stare pură, nealterate în nici un fel de prostie sisă putem încă vorbi de Homo sapiens ca de o specie umană diferităsi încă prezentă.
S-ar putea ridica însă următoarea obiectie: în ce constă de fapt diferenta dintre Homo sapiens si Homo stupidus? În linii mari amândoi au aceleasi trăsături definitorii: omul întelept face unelte, dar si despre neanderthalian putem spune acelasi lucru (amândoi putând fi considerati Homo faber si având astfel, conform lui Henri Bergson, definitorul fiintei umane); omul întelept vorbeste, dar nici despre neanderthalian nu se poate spune altceva; iar dacă cel dintâi îsi pictează peretii, nu putem spune că cel din urmă nu stie să deseneze; descoperirea unui asa numit „fluier” lângă fosilele acestui om îi pune pe seamă chiar un anume simt muzical. Amândoi merg în două picioare, stăpânesc focul, se îmbracă. Nu cumva e doar o deosebire de grad, un primitivism mai accentuat la neanderthalian, un avans evolutiv la sapiens, deosebire la urma urmei atât de minoră încât cei doi au putut fi pusi într-o relatie de înrudire de gradul întâi? Pe ce temei negăm inteligenta neanderthalianului când el este în stare să facă atâtea si atâtea lucruri întradevăr specific umane. Poate construi, inova, vorbi, iar unde există vorbe existăsi
notiuni, unde există notiuni existăsi inteligentă. Uneori poate ajunge atât de sus încât poate fi considerat unul din cei mai de seamă reprezentanti ai speciei inteligente. Îl putem chiar întâlni îmbrăcat în roba unui doctor, purtând laurii unui poet sau tinând sceptrul vreunui suveran. toti vor spune într-un singur glas; „Nu e el prost de a ajuns atât de sus!”
Si totusi, unii, putini la număr, poate din ce în ce mai putini, vor recunoaste marca indeniabilă a prostiei. Oricât de înzorzonat cu însemnele inteligentei si ale stiintei, prostul nu-si poate camufla prostia pentru că, prin definitie, prostia nu poate fi ascunsă, ea se vede cu ochiul liber, orice ai face nu potipăcăli pe nimeni care face parte realmente din clasa celor din care si tu pretinzi că faci parte . Prostul e prost „de pute”, face ce face siîsi dă în petic, se dă de gol, se face de râs, râde ca prostul, se uită ca prostul, stă ca prostul. Prostia dă pe dinafară oricât ai încerca să o strângi înăuntru sisă-i pui capac. Pe prost îl ia gura pe dinainte, nu se poate stăpâni, spune ce are pe limbă iar dacă nu reuseste de prima oară, scuipă.
Prostul nu argumentează,părerile pe care le are si pe care le vehiculează cu nonsalantă se sustin prin ele însele, sunt autosuficiente. „Asa cred eu”, „asta e părerea mea si nimeni nu mi-o poate schimba”, „fiecare cu punctul său de vedere”, „depinde din ce punct de vedere privesti” sunt formulele prin care se apără de cerinta argumentării pe care nu ar putea-o niciodată satisface. Prostul se simte bine în pielea lui, nu se poate schimba si nici nu vrea să se schimbe, prostia este imuabilă:„Ăsta sunt!”, spune prostul cu o dumnezeiască apetentă pentru tautologie. Prostul e multumit până la plescăit, nu are nici cele mai sterse întrebări, nici cele mai vagi nelinisti, este opusul absolut al „omului problematic”. Prostia nu doare în nici un fel si de aceea este acceptat că, închis în orizontul lui, prostul este „fericit”, pentru simplul fapt că el este complet lipsit de simtul nefericirii, în vreme ce „inima înteleptului este casa tristetii” (Ecleziastul).
El, prostul, va considera filosofia un soi de păsărească ininteligibilă, o discutie lipsită de orice fel de finalitate practică, o pierdere de vreme, o despicare a firului în patru. În primul rând si în mod definitoriu prostului îi repugnă întelepciunea si recuză filosofia cât se poate de firesc si de sprinten ca fiind „ceva ce nu poate întelege”, „prea abstractă”, „fără legătură cu viata”.
De asemenea, prostul este situat cumva dincoace de bine si de rău, este literalmente lipsit de discernământ moral. Desi poate întelege că nu e bine să facă un lucru sau altul nu va reusi niciodată să simtă de ce un lucru e bun si altul e rău. El este lipsit de simtul moral, asa cum altii pot fi lipsiti de văz sau de auz. De aceea comite cele mai mari ticălosii cu zâmbetul pe buze, într-un soi de inconstientă animalică, cu o perseverentă ce poate părea diabolică. De altfel, sintagma „prost si al dracului” este una foarte cunoscută. Prostul este cu atât mai periculos cu cât face răul fără răutate, „fără să vrea”. Prostul nu este chinuit de remuscări de constiintă sau de căintă, el face răul „din prostie”.
Dacă întelegem inteligenta exclusiv prin rolul său adaptativ atunci si Homo stupidus beneficiază de acest tip de inteligentă. Uneori el se adaptează chiar mai bine si mai rapid la mediu decât Homo sapiens. El poate căstie câte ceva despre lucrurile pe care pune mâna si despre lumea în care trăieste dar el nu stie căstie, el nu are cunostintă de faptul cunoasterii sale. Această nuantă ce unora le poate părea insesizabilăsi nesemnificativă are darul să traseze o granită de netrecut între cele două specii „inteligente”. Inteligenta neanderthalianului este oarbă pentru că ea vede fără să se poată
vedea pe sine, este o inteligentă stupidă (Homo sapiens stupidus), lipsită de licărul pe care numai reflexivitatea îl aprinde în ochii celui ce o posedă, în timp ce inteligenta acelui care întelege însusi actul întelegerii sale, inteligenta inteligentă (Homo sapiens sapiens), constientă de ea însăsi, întelepciunea constituie natura unei specii de om care în decursul istoriei a fost considerată singura care merită cu adevărat să fie considerată umană. Fată de aceasta, homo „neanderthaliensis”, „silvestris”, „troglodytus” sau „stupidus”, „sclavii”, „prostimea” sau „masele”, „omul de jos”, „opinca” sau „neamul prost” ocupă aceeasi pozitie pe care o au maimutele antropoide raportat la genul om. „Căci ce e maimuta fată de om? Doar o rusine si o batjocură dureroasă.Asa si trebuie să fie si omul pentru supraom. Doar o rusine si o batjocură dureroasă!” (Friedrich Nietzsche, Asa grăita Zarathustra!)
