Cum scapam de Basescu?

Întrebarea aceasta a fost rostita de mai multe ori în ultimele emisiuni la care a participat Octavian Paler. Ea are forta unui testament politic si revine obsedant, pe masura ce România trece dintr-un scandal înca neterminat în altul si mai violent. În cei peste trei ani de circ, de la primul ministru Tariceanu pîna la Guvern si Parlament, de la oamenii de afaceri si pîna la grupurile de media, toti si toate institutiile au fost pe rînd tinte ale mîniei prezidentiale. Cu o exceptie: partidul scula si bascula numit mai nou si PD-L! Traian Basescu a jucat cu destul talent rolul de salvator al natiei. El a pozat cu succes în rolul de aparator al democratiei, al institutiilor statului, al românului sarac, al independentei energetice, al banului public, al întregirii României si al cîtor cauze românesti or mai fi fiind din care presedintele si-a dat seama ca ar fi putut stoarce o lacrima sau un vot. Ei bine, pentru toate acestea, Traian Basescu n-a facut absolut nimic. N-a determinat nici o mustata de progres, n-a combatut nici un fel de coruptie, n-a devoalat nimic din functionarea politiei politice. Timp de peste trei ani, Traian Basescu s-a marginit la a striga ca tara si institutiile ei sînt în pericol. Asta a fost tehnica de a le tine sub control si de a-i ameninta pe adversari. Invocînd mereu pericolul la adresa statului, el i-a transformat pe adversarii sai în inamicii României numai si numai pentru a-si extinde controlul financiar, informativ si de putere asupra zonelor în care nu putea misca nici o decizie si nici un ban. Scandalurile n-au fost decît o tehnica de mentinere a puterii, ele avînd ca efect principal decredibilizarea tarii, a pietii românesti si a institutiilor statului.

România, vrajita pentru început de sprijinul anglo-american, s-a trezit o tara derutata si ignorata de aliati. Principalul corespondent al marinarului dîmbovitean, petrolistul texan, traverseaza si el un final de mandat de un penibil similar. Unul dintre cele mai frumoase vise ale rezistentei românesti de dupa razboi a sfîrsit prost. Urmasii luptatorilor din munti au izbutit sa transforme si venirea americanilor într-o operatiune cu iz dîmbovitean. Mai ramîne de explicat un mister. Cum s-au cuplat americanii într-o axa (pe care n-au recunoscut-o niciodata!) cu un continuator al serviciilor secrete ale lui Nicolae Ceausescu? Din nepasare, cu inconstienta sau din cinism? Sau colaborarea fructuoasa dintre serviciile secrete americane si cele românesti (încununata cu înscaunarea unui marinar cu comportament aventuros, dar si de sabotor profesionist!) are la baza o preluare a securitatii lui Nicolae Ceausescu de catre CIA? Ipoteza, oricît este de socanta, merita cercetata cu atentie, mai ales ca o cercetatoare franceza, Catherine Durandin, specialista în serviciile secrete, pomeneste despre folosirea studentilor si a societatii civile din România pentru aducerea lui Traian Basescu la putere. Asta ar explica si violenta cu care camarila culturala si jurnalistica (Catalin Avramescu, Vladimir Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, Monica Macovei, Mircea Mihaies etc) se constituie într-un veritabil desant de aparare si mentinere la putere a lui Traian Basescu. Numai daca marinarul reprezinta planul (deocamdata esuat!) al americanilor de a se instala fara nici o conditie si negociere în România ne putem explica sustinerea oarba si activismul violent, în genul anilor l950, desfasurat de cei mai multi dintre acestia, multi dintre ei bursieri sau beneficiari de fonduri americane.
Ce legatura are securitatea cu chip nou din spatele lui Traian Basescu cu securistii lui Nicolae Ceausescu? Mai exista o diferenta sau nu este decît acelasi mecanism? Parerea mea este ca serviciile secrete de vreme noua, nascute din aceeasi pisica, sînt net diferite de cele vechi. Au un alt patron, mult mai scolit într-ale democratiei. De aceea, ele si lupta împotriva politiei politice de tip comunist (dar nu atît de tare încît sa putem stabili filiatiile, continuatorii, urmasii si unele asemanari mai mult sau mai putin esentiale).

Încercarea de extindere a cercului NATO cît mai departe spre Est, în spatiul fostei Uniuni Sovietice, în zona marilor resurse energetice, a pierdut un tempo important prin aparitia în ecuatia politica si strategica a unui personaj mai imprevizibil decît se estima. Traian Basescu a produs cam aceleasi pagube de timp, credibilitate si bani si pentru România, si pentru Uniunea Europeana si chiar pentru NATO. De la aceasta consecinta ar trebui privite si alegerile prezidentiale din 2009!



Un articol de Cornel Nistorescu
20.03.2008

Doctrina Social Democrată

Social-democratia reprezinta, conform Manualului de politologie, doctrina politica privind organizarea si conducerea democratica a societatii, avand la baza principiile egalitatii si dreptatii sociale, ale promovarii intereselor producatorilor de valori materiale si spirituale, ale protectiei sociale a categoriilor de cetateni defavorizati, prin limitarea puterii claselor sociale avute, indeosebi a monopolurilor.
Geneza doctrinei politice social-democrate are la baza, pe de o parte, ideile socialistilor utopici, iar pe de alta parte, ideile marxiste din a doua jumatate a secolului trecut. Ideile au aparut odata cu manifestarea relatiilor de productie capitaliste care, desi marcau un element de progres pe calea dezvoltarii societatii, generau totusi, in mod inevitabil si inegalitati sociale.
Ca o reactie la aceasta realitate, apar in domeniul gandirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de ‘utopic’ s-a impus mai ales de la titlul lucrarii lui Thomas Morus ‘Utopia’, cuvant provenind din limba greaca, insemnand ‘ceva fara loc’, ‘nicaieri’, adica ceva ce nu exista in realitate. De aceea, in limbajul obisnuit ‘utopic’ insemana irealizabil, iar in legatura cu ideile social-politice promovate de socialismul utopic se refera la o constructie imaginara, himerica, a unei societati viitoare. Anumite idei ale socialismului utopic persista si astazi in diferite tari, mai ales in cele subdezvoltate.
Social-democratia s-a inspirat, dupa cum s-a aratat, nu numai de la socialismul utopic, ci si de la ideile socialiste ale lui Marx si Engels, idei considerate ca apartinand socialismului. Marx si Engels considerau ca inevitabila disparitia capitalismului si inlocuirea acestuia cu o noua societate, cea socialista, reclamata de legile obiective ale dezvoltarii sociale, bazata pe proprietatea comuna supra mijloacelor de productie si lipsita de exploatare.
Social-democratia, ca doctrina politica, a cunoscut mai multe faze in evolutia sa.
• O prima faza poate fi considerata cea din perioada premergatoare primului razboi mondial, cand social-democratia se considera o doctrina politica ce viza organizarea si conducerea democratica a societatii pe calea trecerii la o noua oranduire sociala, faurita pe baza politicii partidului clasei muncitoare, care sa ia locul capitalismului prin reforme. Pe o astfel de gandire politica s-a desfasurat inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea procesul de constituire a unor partide muncitoresti social-democrate in diferite tari, unele dintre ele unindu-se in asociatii internationale muncitoresti. In cadrul social-democratiei din acea perioada a inceput sa se dezvolte un curent de gandire de factura extremista, in frunte cu Lenin, care va duce la o noua doctrina, cea comunista, de tip marxist-leninist care, dupa primul si al doilea razboi mondial, va sta la baza sistemului totalitar comunist.
• Datorita acestei noi situatii care s-a creat, doctrina politica social-democrata a intrat intr-o noua faza de dezvoltare, care a durat pana in zilele noastre. Mentinandu-si conceptia initiala cu privire la transferarea capitalismului in socialism pe calea reformelor, social-democratia din aceasta perioada sustine cu fermitate principiile pluralismului politic, ale respectarii optiunilor libere a alegatorilor in legatura cu exercitarea puterii politice in stat, combatand, in acelasi timp, ideile unui regim totalitar, indiferent de natura sa (fascista sau comunista).

Partidele social-democrate au continuat sa se dezvolte in multe tari ale lumii si sa participe activ, de pe principii democratice, la viata politica din tarile respective. Trebuie mentionat ca in multe tari, dupa al doilea razboi mondial, partidele social-democrate au reusit, prin alegeri libere, sa guverneze perioade indelungate de timp.
• In prezent, dupa prabusirea sistemului totalitar comunist din tarile est-europene, sistem care nu intotdeauna a fost evaluat suficient de critic de catre social-democratie, doctrina social-democrata a intrat intr-o noua faza, in care s-a renuntat la ideea oranduirii socialiste. In prezent doctrina social-democrata pune accent pe principiile statului de drept, pe cele de protectie sociala etc. Astazi, in Europa Occidentala precum si in alte tari ale lumii, social-democratia reprezinta una din principalele doctrine politice, ca alternativa viabila de organizare si conducere democratica a societatii. In tarile est-europene, dupa prabusirea comunismului, are loc un proces de inchegare a unei doctrine politice social-democrate care valorifica o parte din ideile social-democratiei, dar afirma si altele noi, rezultata din situatia actuala a realitatilor social-economice.

Considerand democratia o forta sociala activa, doctrina social-democrata s-a delimitat de conceptia liberala clasica, potrivit careia statul nu trebuie sa intervina in economia de piata spre a asigura munca si securitatea cetatenilor sai. In momentele cand era la putere si cand se gasea in opozitie, social-democratia a dezvoltat un sistem de masuri sociale care sa permita asigurarea securitatii sociale, sa garanteze bunastarea, urmarind si diminuarea saraciei.

Datorita faptului ca izvorul social democratiei a fost in muncitorime, ea a urmarit integrarea maselor in societatea democratizata. Socialistii au inteles necesitatea de a prezenta si actiona in cadrul unor ‘mari partide populare reformate’, partide cuprinzand noi categorii de salariati generate de dezvoltarea economica, indeosebi de sfera serviciilor. Se constata largirea continua a bazelor sociale ale miscarii social-democrate mai ales pe seama functionarilor, a micilor producatori si meseriasilor, a unei parti din ce in ce mai mari a intelectualitatii.

Din punct de vedere organizatoric, raportul social-democratiei cu muncitorimea se sprijina pe sindicate. Sindicatele se integreaza in societatea civila, ceea ce permite contactul cu opinia publica. Un loc deosebit in relatiile dintre sindicate si social-democratie revine unor structuri si institutii specifice de educatie, de formare cultural-profesionala. In acelasi timp, se afla sub incidenta social democratiei organizarea cooperatista, care cuprinde milioane de consumatori, numeroase organizatii pentru odihna etc. Astfel, s-au creat structuri organizatorice cu numeroase ramificatii.

Conform conceptiei social-democratice, partidele politice, indiferent de orientare, nu trebuie sa urmareasca numai problema puterii, ci mai ales rolul de a asigura o legatura intre stat si societate.

PSD a elaborat si a perfectionat doctrina sa, concepand-o ca o doctrina social-democrata a zilelor noastre cu deschidere larga spre viitor. Ideile, teoriile si tezele elaborate initial au fost puse la baza strategiei si programului de guvernare, iar rectificarea lor in practica guvernarii au adus corectivele de rigoare.

Optiunile si actiunile politice pe care le sustine PSD isi au geneza in platforma Revolutiei Romane din Decembrie 1989. Ca partid social-democrat modern, de centru stanga, PSD si-a afirmat raspunderea de a fi exponentul aspiratiilor de libertate, progres si bunastare, refuzand cu fermitatea presiunea fortelor de dreapta de a arunca populatia Romaniei in valtoarea terapiei de soc, model de reforma pe care il respinge si il apreciaza ca inadecvat realitatilor romanesti.

Nu reforma este respinsa de PSD – cum s-au facut numeroase speculatii de rea credinta – ci cu acea varianta terapia de soc, generatoare de efecte contraproductive in ultima instanta, pentru reforma insasi, datorita, intre altele, costului social extrem de ridicat, dificil de suportat mai ales de zonele sociale mai defavorizate. Reforma, in conceptia PSD, trebuie orientata concomitent atat pe principiile eficientei economice, cat si pe cele ale protectiei sociale, refuzand solutiile radicaliste si aventuriste.

Doctrinar si programatic, PSD este un partid social-democrat modern, orientat spre viitor, de vocatie europeana si ancorat in realitatile nationale, deschis spre modernizare si dezvoltare sociala, promotor ferm al democratiei si al reformei in toate componentele societatii romanesti, cu un accent deosebit pe reforma economica. Idealurile si actiunile PSD sunt legate de principiile si valorile fundamentale ale social-democratiei moderne, cum sunt: libertatea si demnitatea umana, egalitatea sanselor, respectul fata de munca si proprietate, binele public, justitia sociala si solidaritatea umana.

Prin valori ca cele mentionate, doctrina social-democrata a PSD se deosebeste de alte doctrine politice care pun accentul fie pe libertatea individuala in defavoarea justitiei sociale, fie pe solidaritatea sociala si pe egalitarismul nivelator, care sufoca libera initiativa si depreciaza semnificatia libertatii individuale. Libertatea, ca valoare suprema, poate fi usor returnata in anarhie, daca nu se realizeaza intr-un cadru de ordine fireasca in care libertatea unora sa nu o incalce pe cea a semenilor lor si, cu atat mai mult, sa n-o reduca la o simpla vorba, doar la un instrument demagogic.

Vocatia europeana, orientata spre viitor, a Partidului Social Democrat, este reflectata si in preocuparile de ordin politic, ideologic-doctrinar pentru perioada post-tranzitie a Romaniei, concretizate in programul ‘Spre normalitate, o viziune social-democrata moderna privind viitorul Romaniei’, adoptat in luna octombrie 2002 de Consiliul National al PSD.

Istoria Partidului Social Democrat

Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române prin intermediul tinerilor care îşi făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcîndu-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecţiei pentru cultura franceză. Mai ales după revoluţia de la 1848, ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitoreşti şi socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul şi Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicaţii s-au format cercuri socialiste, în cadrul cărora s-au afirmat personalităţi ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde. Un aflux important l-a avut venirea în ţară a unui grup de emigranţi ruşi şi basarabeni, cunoscuţi sub numele de narodnici, prigoniţi de autorităţile ţariste, între care se remarcau Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu şi dr. N. Russel. Ei au adus o infuzie nouă de idei socialiste de tip anarhist, dominante în Rusia, dar şi de tip german, prin intermediul mai multor reviste, între care s-a remarcat Contemporanul (1881). În paginile acestuia au publicat articole socialişti de marcă – Vasile Conta, Dobrogeanu-Gherea, Vasile G. Mortun, Theodor Sperantia, Sofia Nădejde, Anton Bacalbaşa, Constantin Mille, Vasile Lates, s.a. Ei au dat o orientare modernă mişcării socialiste românesti, prin sprijinirea implicării în lupta politică legală. Această orientare s-a concretizat prin apariţia, în 1886, a studiului lui Gherea, Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o analiză a societăţii româneşti care susţinea formarea unui partid socialist românesc şi o serie de revendicări democratice de perspectivă (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu bărbaţii).
La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social – Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din scrierile lui Gherea şi de programul de la Erfurt al social-democraţilor germani, definea rolul PSDMR ca reprezentant al proletariatului român. Principalele direcţii de acţiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislaţii a muncii şi reforma radicală a sistemului agrar în favoarea ţărănimii, organizarea învăţămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea şi autonomia comunală. Partidul a adoptat o poziţie moderată, în sensul acceptării cadrului constituţional existent, sub influenţa tripletei aflată la conducerea efectivă: Gherea – Nădejde – Mortun. În 1899 partidul s-a destrămat, iar cluburile muncitoreşti au fost desfiinţate cu excepţia clubului de la Bucureşti, în cadrul căruia au continuat să activeze personalităţi ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan şi Christian Racovski.
La 31 ianuarie 1910 a fost înfiinţat Partidul Social Democrat Român (PSDR), condus de I.C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu şi Constantin Vasilescu. Un rol important continuă să îl joace Dobrogeanu-Gherea, a cărui lucrare, “Neoiobăgia” a avut o influenţă importantă asupra orientării partidului. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaţionalei a II-a de la Basel (1912) şi Copenhaga (1913), unde au fost adoptate rezoluţii pacifiste.

PSDR a salutat Marea Unire din 1918, solicitînd democratizarea ţării şi transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, PSDR şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist, dar din rîndurile sale s-au desprins mai multe facţiuni şi grupuri disidente. Congresul din 7 mai 1927 a hotărît centralizarea întregii mişcări socialiste prin constituirea Partidului Social-Democrat (PSD), iar printre membrii săi se numărau George Grigorovici, Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Theodor Iordănescu, Ion Pas. A urmat o perioadă de scindări generate de relaţionarea cu celelalte partide, respectiv cu PNŢ şi PNL, în vederea accederii la putere. În perioada dictaturii regale, PSD şi-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin-Titel Petrescu. Deşi se aflau în tratative cu comuniştii pentru organizarea luptei antifasciste, social-democraţii români au întrerupt contactele cu comuniştii, care susţinuseră anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS.

După 23 august 1944, PSD a fost implicat în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, Constantin- Titel Petrescu şi alţi lideri regionali ai PSD au refuzat să participe. PSD era în pragul scindării deoarece o parte a socialiştilor doreau o colaborare cu comuniştii. La Conferinţa din decembrie 1945, în urma hotărîrii majorităţii delegaţilor de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu PCR, Constantin Titel Petrescu şi susţinătorii săi au părăsit PSDR constituindu-se apoi, în mai 1946, în Partidul Social-Democrat Independent (PSDI). În manifestul PSDI se arăta că partidul este promotorul adevărat al social democraţiei româneşti. În februarie 1948 PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR). Două luni mai tîrziu, liderii PSD au fost arestaţi, fapt ce a condus la dispariţia partidului din viaţa politică.

După Revoluţia din 1989, perioada de tranziţie de la comunism la democraţie a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocaţie social-democrată. Partidul Social Democrat actual se consideră continuatorul mişcării social democrate de dinaintea instaurării dictaturii comuniste.
Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea regimului comunist a fost Partidului Social Democrat Român (17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat continuator al social-democraţiei româneşti interbelice. Beneficiind de legitimitate istorică, PSDR nu a reuşit, însă, să obţină şi o legitimitate electorală aptă de a-l face să exercite o influenţă semnificativă asupra actului de guvernare. După o alianţă temporară cu CDR, PSDR s-a aliat cu PD în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianţă, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare în cadrul coaliţiei CDR-USD-UDMR, dar existenţa sa a fost de scurtă durată. După eşecul acestei guvernări, dezamăgit de colaborarea cu PD şi confruntat cu riscul de a nu mai intra în Parlament, PSDR a decis în 2001 fuziunea cu PDSR şi formarea Partidului Social-Democrat (PSD).

La 6 februarie 1990 s-a înscris în registrul partidelor politice Frontul Salvării Naţionale, rezultat al transformării FSN din organ provizoriu al puterii de stat în mişcare populară. În aprilie 1990 a avut loc prima Conferinţă Naţională a FSN, care l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Iliescu. Deşi a câştigat alegerile din 20 mai 1990, FSN era în pragul destrămării. Convenţia Naţională a FSN din 16-17 martie 1991 a fost momentul primei încercări de aşezare pe baze doctrinare a partidului. Potrivit moţiunii „Un viitor pentru România”, FSN era definit ca un „partid de centru stânga care se inspira din valorile social-democraţiei moderne europene”. Conventia FSN din 27-29 martie 1992 a fost momentul în care diferenţele de viziune au determinat divizarea FSN. Susţinătorii moţiunii „Viitorul – Azi” au câştigat în urma votului iar Petre Roman a devenit preşedintele FSN. Grupul celor care au pierdut alegerile în interiorul FSN s-a desprins şi a format un nou partid, Frontul Democrat al Salvării Naţionale. La prima Conferinţă Naţională a noului partid, care a avut loc în 27-28 iunie 1992, s-a hotărât susţinerea lui Ion Iliescu pentru alegerile prezidenţiale. Susţinătorii moţiunii „Viitorul- Azi”, deşi au reuşit să se impună în interiorul FSN, au pierdut alegerile parlamentare din 1992. Ulterior, FSN şi-a schimbat denumirea în Partidul Democrat (PD)

La alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992 FDSN, proaspăt înfiinţat după sciziunea FSN, a obţinut primul loc, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele României cu 61,5% din voturi. La un an de la constituire, FDSN şi-a reafirmat orientarea social-democrată, cu prilejul Conferinţei Naţionale din 9-10 iulie 1993, când şi-a schimbat denumirea în Partidul Democraţiei Sociale din România. Totodată s-a realizat şi fuziunea prin absorbţie cu Partidul Solidarităţii Sociale, Partidul Republican, Partidul Cooperatist şi Partidul Socialist Democratic din România. Aflat la guvernare în legislatura 1992-1996, PDSR a suferit un proces accentuat de erodare şi a pierdut alegerile din toamna anului 1996. Între anii 1996-2000, PDSR s-a aflat în opoziţie, perioadă în care a acumulat o experienţă extrem de importantă şi şi-a construit în mod realist şi pragmatic strategia pentru a reveni la putere.

În anul 2000, PDSR împreună cu PSDR şi PUR, partid de orientare social-liberală, au constituit Polul Democraţiei Sociale din România (7 septembrie 2000). Acest bloc electoral a câştigat alegerile legislative din noiembrie 2000. Una dintre clauzele contractului politic dintre PDSR si PSDR a fost prevederea potrivit căreia, după alegeri, se va realiza fuziunea dintre cele două partide social democrate. Astfel, în iunie 2001 pe scena politică are loc o importantă clarificare a zonei de centru-stânga, prin constituirea Partidului Social Democrat, rezultat din unificarea celor două partide. La Congresul de constituire a PSD, Adrian Nastase a afirmat voinţa politică a noii formaţiuni de a reprezenta social-democraţia modernă, dinamică, racordată la problemele şi priorităţile actualităţii. Preocuparea pentru conexarea doctrinară a PSD la noile realităţi a determinat apariţia în 2002 a documentului „Spre normalitate – o viziune social-democrată modernă privind viitorul României”, material care propune principalele direcţii de acţiune ale perioadei post- tranziţie. La reuniunea de la Snagov din februarie 2003, preşedintele PSD, Adrian Nastase a afirmat că se consacră astfel refacerea unităţii social-democrate pe baze ideologice clare şi neconflictuale, precum şi concilierea dintre tradiţia şi modernitatea stângii democrate românesti. Procesul de unificare şi modernizare a stângii democrate româneşti a favorizat apropierea PSD de structurile social-democrate internaţionale – Internaţionala Socialistă şi Partidul Socialiştilor Europeni. În iunie 2005 PSD a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni. PSD a dezvoltat relaţii consistente de colaborare cu partidele social-democrate europene, semnificative în acest sens fiind reuniunile grupurilor parlamentare de lucru româno – germane (PSD-SPD). PSD a semnat acorduri de cooperare şi parteneriat cu partide membre ale familiei social-democrate, având o agendă consistentă de întâlniri bilaterale cu conducerile principalelor formaţiuni ale Internaţionalei Socialiste. Perioada 2000-2004 a fost extrem de importantă pentru afirmarea şi consolidarea PSD ca unic reprezentant al social-democraţiei în România. Pe de altă parte însă, supus unui inerent proces de erodare ca urmare a actului guvernării, PSD a intrat în opoziţie în urma alegerilor din noiembrie 2004.

La Congresul din aprilie 2005 a fost desemnată noua conducere a partidului, iar noul preşedinte, Mircea Geoană a afirmat dorinţa PSD de a-şi consolida baza doctrinară şi de a face o opoziţie constructivă în perioada următoare. A urmat o perioada de repoziţionări politice si structurale, orientate spre modernizare şi o mai bună integrare în familia socialistă europeană. O serie de lideri contestaţi, unii dintre ei anchetaţi de justiţie, au parăsit partidul sau au fost îndepărtaţi din funcţiile deţinute. Congresul din 10 decembrie 2006 l-a reconfirmat în funcţia de preşedinte al PSD pe Mircea Geoană, şi a adus la conducerea partidului o echipa tânără şi dinamică, marcând sfarşitul perioadei de ccriză a partidului. Programul prezentat de către echipa preşedintelui Mircea Geoană, “România Socială”, încearcă să ofere o viziune nouă, progresistă şi europeană, social-democraţiei române, şi a alternativă guvernarea de dreapta.

Directorii de şcoli, obligaţi să opteze în 45 zile între funcţia de partid şi cea din educaţie

Directorii de şcoli care sunt membri ai unui partid trebuie să opteze în termen de 45 zile între funcţia politică şi postul din sistemul de învăţământ, principiu care va fi aplicat şi la nivelul universităţilor, a decis Guvernul în şedinţa de luni seara.

Regula a fost decisă prin introducerea unui amendament în acest sens în proiectul de lege al educaţiei naţionale, transmis Parlamentului de Guvern pentru angajarea răspunderii.

"Directorul şcolii nu va putea să facă parte dintr-un partid politic pe durata mandatului. Actualii directori care sunt membri de partid au termen 45 de zile pentru a opta între funcţia de director şi cea de membru de partid. Persoanele care ocupă o funcţie de demnitate publică nu pot exercita niciuna dintre funcţiile de conducere din cadrul universităţii şi trebuie să aleagă între cele două funcţii", a declarat purtătorul de cuvânt al Guvernului, Ioana Muntean.

Proiectul legii educaţiei naţionale prevede că directorii de şcoli şi directorii adjuncţi nu pot fi membri ai unui partid politic în perioada mandatului.

Părintele Arsenie Boca despre sectari

“Măi, şi cu lupii aştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege.”

În ‘48 când a fost revenirea (greco-catolicilor la ortodoxie), Părintele a fost trimis la Alba Iulia. Acolo, în biserica aceea, unde erau adunaţi şi catolicii şi ortodocşii, el a fost trimis ca delegat de la Sibiu. S-a încins acolo o ceartă de nu se mai înţelegea om cu om. Ai noştri (ortodocşii), căutau să-i lămurească, ceilalţi se opuneau şi bineînţeles a ieşit un scandal mare în Biserică.

Părintele parcă nu avea nici un cuvânt să-i lămurească. A ieşit afară din biserică, şi nu departe era o pădure şi a chemat lupii din pădure, şi a început să-i mângâie, aşa cum Daniil îi mângâia pe lei. Şi cineva a zis “Măi, Părintele ăsta Arsenie a chemat lupii din pădure?! Ia vedeţi, ce face acolo?”. Şi când au ieşit din biserică a început să-i mângâie şi a zis: “Măi, şi cu lupii ăştia mă înţeleg, numai cu voi nu mă pot înţelege” şi din clipa aceea imediat s-a schimbat atmosfera. Părintele şi-a spus cuvântul şi revenirea n-a mai fost cu probleme. (Pr. Ioan Ciungara, Copacel)

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate… Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.
Sectarii au provocat o libertate catehetică care-i duce la erezie.
Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, devreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.
Dracii nu au putere asupra creştinului ortodox, botezat după rânduială, în Biserica. Botezul pocăiţilor (de tot felul) este lepădare de primul botez drept şi e păcat.
Nu da cu bâta în viespele sectare.
Ba unii vor ajunge ca, cu ajutorul demonilor, luându-se după amăgiri satanice, să pogoare chiar foc din cer amăgind chiar şi pe sfinţii adevăraţi. Aceştia sunt mucarii de azi, din mijlocul vostru, adică sectarii, care atunci când vor fi lepădaţi de dreptul Judecător vor zice: “Doamne, nu am făcut minuni în numele Tău? Nu ne-am închinat noi Ţie?” La toate acestea Dumnezeu le va răspunde: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor fiindcă nu vă cunosc pe voi”
“Vor merge în iad cu Biblia în mână!”

Zicea să nu ne prindem mintea cu sectanţii pentru că nu putem să reuşim cu ei, căci sunt atât de înrăiţi încât: “Mie, au sărit şi mi-au rupt cartea”. Părintele a hotărât să le argumenteze din Biblie şi ei dacă au văzut că nu pot să-i răspundă au sărit să-i rupă cartea. (Gheorghe Silea, 45 ani – Sâmbata de Sus)

Nişte oameni din Vistea l-au invitat pe Părintele să facă vecernia în Vistea de Sus. Erau mulţi sectari acolo. Când a ajuns acolo, Părintele a zis: “Dar ce văd aici? O mulţime de persoane care nu-şi pot face Sfânta Cruce. Să iasă toţi afară!”. Încet-încet, deşi se codeau, au ieşit. Le-a spus Părintele: “Eu vă cunosc pe voi căci aveţi pecetea satanei pe frunte şi vă arăt cu degetul”. După ce au ieşit toţi, Părintele şi-a rostit cuvântul. (Beleana Ileana, Recea)

Pocăiţilor le spunea că, dacă nu cred în Iisus Hristos, în Maica Domnului şi în Sfânta Cruce, vor merge în iad cu Biblia în mână! (Cismas Eugenia, 78 ani, Fagaras)

CUM NE BATEM JOC DE ISTORIE

In noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 s-a semnat la Moscova Conventia de Armistitiu cu Aliatii. Discutiile cu rusii se purtau mai ales noaptea, pentru intimidare. Dupa circa 2 saptamani de la semnare, s-a organizat o Comisie pentru Aplicarea Conventiei de Armistitiu. Punctul 5 al Conventiei prevedea “repatrierea” cetatenilor sovietici (basarabenii si bucovinenii din nord). In cele mai multe cazuri, aceasta “repatriere” dura 20 de ani, pentru ca se facea via Siberia. Cum punctul 5 al Conventiei era si cel mai greu si periculos, nici un diplomat de cariera nu se imbulzea sa-l preia. Asa s-a ajuns ca sa-i fie propus postul de negociator pentru punctul 5 lui Alexandru Danielopol, jurist, care la vremea aceea avea numai 28 de ani.

Danielopol era sub o presiune imensa, pentru ca in fiecare zi veneau zeci de basarabeni care, cu lacrimi in ochi, se aruncau in genunchi in fata lui, rugandu-l sa le salveze mamele, tatii, fratii si surorile. Trebuie adaugat ca sovieticii incepusera “repatrierea tradatorilor” fara sa mai ceara acordul autoritatilor romane. Intr-o carte senzationala, care ar trebui citita de toata lumea, In culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica. Convorbiri cu Al. Danielopol (Ed. Vremea, Bucuresti, 2001), autorul a povestit ca in timpul “discutiilor”, care aveau loc la sediul NKVD la Bucuresti, partea sovietica, in frunte cu colonelul NKVD Borisov, a scos pistoalele din toc si le-a pus pe masa. La care Danielopol a scos si el ostentativ un stilou si l-a pus si el pe masa, comentand: “Fiecare cu armele lui !”.

Partea romana a reusit, cu toate oprelistile, sa faca rost de dreptul sovietic, iar Danielopol a gasit o chichita in textul de lege sovietic prin care sa-i salveze pe basarabeni. In textul decretului Sovietului Suprem din 8 martie 1941 scria: “Toate persoanele care la data de 7 noiembrie 1917 aveau calitatea de supusi ai fostului imperiu rus si care la data de 28 iunie 1940 au trait pe teritoriul Basarabiei, precum si copiii lor…”. Aceasta conjunctie “si” a fost salvarea. Din 400.000 de persoane, cat estimau sa umfle rusii, au putut sa duca in URSS doar 60.000. Aproximativ 300.000 au fost salvate prin prestatia lui Danielopol. Ei bine, dupa cum m-a informat cititorul nostru, inginerul Mihai Rogai din Germania, caruia ii multumesc, acest erou, Danielopol, se afla astazi internat intr-un azil din Paris, Centre Payen, Place Violet 9, camera 404. In varsta de 91 de ani, parasit si insingurat, uitat de autoritatile romane. Poate isi vor aduce aminte de el post-mortem si-l vor “repatria” in tara dupa moarte. In alta tara avea parte de statui, era tratat ca un print. Din partea noastra primeste doar o crunta uitare, ce aduce mai mult a nesimtire. Nu ne respectam eroii, ne batem joc de istorie, iar acest lucru se rasfrange ca un blestem asupra noastra, a tuturor.

Fratele mai mare al Israelului

Influenţa religiei în politica externă a Statelor Unite pentru Orientul Mijlociu atinge cote alarmante.
Apetenţa publicului larg pentru teorii conspirative a fost în mod constant alimentată, de-a lungul timpului. Aproape orice eveniment din istorie – mai ales cea recentă – constituie subiectul unei „conspiraţii”.

Asasinarea lui J.F. Kennedy, aselenizarea misiunii Apollo 11, în 1969, sau atacurile de la 11 septembrie 2001 sunt numai câteva exemple. Unul dintre subiectele de actualitate este susţinerea politică pe care Statele Unite o acordă Israelului. Fie că se vorbeşte de „puternicul lobby evreiesc”, fie de faptul că „evreii conduc America” (sau lumea), asemenea expresii semidocte sunt folosite ca explicaţii pentru sprijinul aproape necondiţionat pe care Statele Unite îl acordă statului evreu în conflictul cu vecinii săi ostili.

Ideea de bază este aceea că, depinzând de bancherii evrei, America nu are încotro, decât să ajute şi să protejeze Israelul. Într-un articol pe această temă, publicat în Foreign Affairs, Walter Russel Mead prezintă o perspectivă diferită, care descoperă caracterul speculativ al unor astfel de teorii. Riguros argumentat cu date din istoria contemporană americană, articolul politologului american pune speculaţiile amintite în adevărata lor lumină: suportul american faţă de Israel nu este condiţionat nici de lobby-ul evreiesc (care, într-adevăr, este prezent şi activ), nici de banul negustorilor evrei, ci are o largă bază populară, motivată spiritual şi religios. Însă ceea ce stârneşte o îngrijorare reală nu se datorează faptului că simpatia americanilor faţă de Israel are asemenea motivaţii, ci faptului că grupurile de creştini fundamentalişti pot influenţa negativ politica externă americană în Orientul Mijlociu.


Vechiul şi „Noul Israel”. Fiu de pastor episcopalian şi crescut în atât de specificul sud al Statelor Unite, Mead crede că orice discuţie cu privire la atitudinea Statelor Unite faţă de Israel trebuie să înceapă cu Biblia. Influenţa Scripturilor ebraice (Vechiul Testament) asupra gândirii şi sufletului americanilor este una dintre cele mai distinctive trăsături ale lor ca naţiune. Limba ebraică (studiată în prezent în marile universităţi americane Harvard, Princeton, Yale), eroii şi ideiile vechiului Testament au îmbibat într-o asemenea măsură sufletul american, încât referirile la acestea continuă să penetreze şi astăzi viaţa naţiunii. Fie că vorbim despre discursul politic american (care face numeroase trimiteri la Vechiul Testament), fie de prevalenţa practicii medicale a circumciziunii în rândul populaţiei masculine a ţării sau, pur şi simplu, de reperele geografice (peste 1.000 de oraşe din SUA au numele derivat din Biblie), aceste fapte explică de ce naţiunea americană şi-a dezvoltat de-a lungul existenţei sale concepţia că este „Noul Israel”. La aceasta au contribuit, desigur, şi anumite similarităţi istorice între experienţa evreilor antici şi cea a americanilor moderni (vezi caseta), pe care predicatorii coloniali şi pamfletarii vremii le-au speculat suficient de mult pentru a descrie Statele Unite ca pe un nou Canaan, „o ţară unde curge lapte şi miere”. Acest sentiment al propriei identităţi şi misiuni, izvorât din citirea istoriei ebraice, a fost şi este împărtăşit deopotrivă de personalităţi seculare sau religioase, liberale sau conservatoare ale vieţii publice americane, fiind unul dintre cele mai puternice şi durabile elemente ale culturii şi gândirii naţionale. De pe vremea puritanilor şi până în prezent, americanii s-au considerat un popor ales, chemat de Dumnezeu pentru un destin special. Împlinirea acestui destin depinde de înfăptuirea obligaţiilor lor faţă de Dumnezeu sau faţă de principiile care i-au făcut puternici şi prosperi. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi americani, care privesc naţiunea lor ca pe „Noul Israel al lui Dumnezeu”, consideră legitim statutul de protector al statului Israel, pe care Statele Unite şi l-au asumat.

Sioniştii creştini.

Istoria susţinerii americane faţă de evrei a început înainte ca Theodor Hertzl să întemeieze în mod oficial mişcarea sionistă, în 1897. Încă de la începutul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat un sentiment pro-evreiesc printre americanii fără origine evreiască, cunoscuţi sub numele de „sionişti dintre neamuri”. În opinia lui W.R. Mead, aceşti susţinători reprezentau două curente de gândire. Unul dintre acestea era reprezentat de sioniştii profetici, care priveau întoarcerea evreilor în Palestina ca pe o împlinire literală a profeţiei biblice – adesea legată de revenirea lui Hristos şi sfârşitul lumii. Unii pastori protestanţi chiar au „profetizat” faptul că americanii îi vor ajuta pe evrei să se întoarcă în patria lor. După Războiul Civil, speculaţiile cu privire la rolul unui stat evreu restaurat în cadrul evenimentelor care vor declanşa Apocalipsa au atins cote înalte. Au început să circule pe scară largă cărţi şi broşuri despre „profetizata repatriere a evreilor”, despre identitatea şi întoarcerea „triburilor pierdute” ale lui Israel. Sub influenţa evanghelistului Dwight L. Moody şi a teologului Cyrus Scofield, concepţia dispensaţionalistă asupra istoriei şi rolul Israelului în cadrul acesteia au aprins imaginaţia protestantismului conservator american, care spera că o convertire în masă la creştinism a evreilor va dezlănţui evenimentele apocaliptice şi va determina venirea lui Hristos.
Cel de-al doilea curent, profund influenţat de gândirea creştină liberală (care credea pe atunci că Dumnezeu construia o lume mai bună cu ajutorul progresului omenirii), îi cuprindea pe aşa-numiţii sionişti progresişti, care priveau repatrierea evreilor în ţara lor de odinioară ca parte a unui program mai larg de transformare a lumii prin promovarea idealurilor americane. Un exponent de marcă al acestui curent era fostul preşedinte John Adams, care declara: „Odată restauraţi, sub o guvernare independentă şi fără a mai fi persecutaţi, ei [evreii] se vor lepăda de anumite particularităţi necizelate ale caracterului lor şi, cu timpul, este posibil să devină creştini liberali unitarieni.”
În legătură cu atitudinea pro-Israel a protestanţilor americani, este demn de remarcat faptul că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o vreme când comunitatea evreiască din America era nesemnificativă (în ciuda emigraţiei în masă a evreilor din Rusia) şi lobby-ul evreiesc era practic inexistent, suportul pentru crearea unui stat evreu în Ţara Sfântă a atins nivelul diplomatic. Într-o petiţie înmânată preşedintelui Benjamin Harrison de liderul metodist (laic) William Blackstone – creştin sionist, influenţat de Dwight Moody – şi semnată de 400 de personalităţi ale vieţii publice americane, se solicita ca Statele Unite să depună toate eforturile pentru convocarea unui congres al puterilor europene, pentru a determina Imperiul Otoman să cedeze Palestina evreilor (vezi caseta).


Simpatia opiniei publice.
Sprijinul politicii externe americane faţă de Israel nu putea fi determinat de un lobby neînsemnat, împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, el este rezultatul unei opinii publice puternice, ancorată în cultura biblică iudaică a naţiunii americane şi sensibilizată de soarta evreilor persecutaţi în ţările Europei şi în cele musulmane. Pogromurile din Rusia (1903-1906, 1917-1923), Grecia (1821-1829), Polonia (1918) şi ţările arabe (în unele dintre acestea, evreii erau siliţi să locuiască în ghetouri), care au determinat mai multe valuri de emigraţie în masă a evreilor spre Palestina, au avut o contribuţie însemnată la creşterea simpatiei americanilor faţă de poporul evreu. Astfel, după războiul arabo-israelian, la 14 mai 1948, guvernul american a recunoscut de facto existenţa statului evreu, la doar 11 minute după proclamarea independenţei acestuia. În condiţiile în care, în 1948, evreii din Statele Unite constituiau aproximativ 3,8 % din populaţia ţării, este semnificativ faptul că aceştia reprezentau cu puţin mai mult de 10 % din totalul susţinătorilor lor. Restul erau americani fără origine evreiască. Un sondaj Gallup, efectuat în iunie 1948 (citat de W.R. Mead), arăta faptul că americanii care simpatizau cu evreii erau de trei ori mai numeroşi decât compatrioţii lor care simpatizau cu arabii. Demn de menţionat este şi faptul că, în ultimii 60 de ani, sentimentul pro-Israel, în rândurile americanilor, s-a menţinut permanent deasupra celui pro-arab sau pro-palestinian, în condiţiile în care, în anul 2007, evreii din Statele Unite reprezentau numai 1,8% din populaţia ţării (cel mult 3% din procentul total al suporterilor americani).

„Trezirea” creştinilor fundamentalişti.

După 1948, nivelul simpatiei faţă de Israel, în rândurile protestanţilor americani, a cunoscut şi fluctuaţii, datorită tratamentului aplicat de evrei palestinienilor din teritoriile ocupate, dar şi pe fondul receptivităţii bisericilor protestante liberale faţă de perspectiva misionară pe care păreau să o deschidă mişcările de independenţă ale naţionalismului arab. Războiul de şase zile (1967) a adus însă o schimbare majoră. Mulţi dintre creştinii evanghelici şi fundamentalişti americani, care, spre deosebire de cei liberali, au manifestat puţin interes faţă de Israel, după războiul său de independenţă, au privit victoria fulgerătoare a acestuia ca pe un miracol şi, totodată, ca pe un semn că împlinirea profeţiei biblice este posibilă. Cucerirea vechii cetăţi a Ierusalimului şi faptul că locul Templului era acum în mâinile evreilor însemna că sosise timpul sfârşitului şi apropierea venirii lui Hristos. Lucrul acesta a constituit un puternic imbold pentru mişcările de redeşteptare americane, acompaniate de numeroase bestselleruri pe această temă, care au alimentat interesul americanilor pentru profeţiile biblice, în special cu privire la Orientul Mijlociu.

Islamul – inamicul principal.
Până la sfârşitul Războiului Rece, doar interesul faţă de ameninţarea comunistă şi faţă de persecutarea creştinilor din spatele Cortinei de Fier a mai domolit din efervescenţa evanghelicilor americani cu privire la evenimentele din Orientul Mijlociu. Din acest motiv, ei au fost mai puţin implicaţi în politica americană faţă de această regiune decât fuseseră în secolul al XIX-lea. Însă, după 1989, interesul acestora s-a mutat către lumea musulmană, unde creştinii, dar şi persoane de altă credinţă, suferă din cauza discriminării pe care o impun legile islamice. Aceste realităţi, la care se adaugă evenimentele de după încheierea Războiului Rece, au influenţat substanţial modul în care este privit Islamul în prezent, de către americani, în general, şi de către creştinii evanghelici, în special. Datorită identificării spirituale cu Israelul, aceştia tind să perceapă orice duşman al acestuia ca pe propriul duşman. Conflictele frecvente dintre Israel şi grupările de militanţi palestinieni, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, efectele celor două războaie din Irak şi amploarea fenomenului terorist în mediile islamice, tensiunea generată de programul nuclear al Iranului şi declaraţiile belicoase ale preşedintelui acestuia la adresa Israelului au conturat imaginea Islamului ca inamic principal al Satelor Unite („Noul Israel”) şi al creştinismului în ochii opiniei publice americane.

Agenda politică a evanghelicilor.

Suportul creştinilor evanghelici faţă de Israel constituie una dintre cele mai puternice forţe în cadrul politicii externe americane. Un indiciu cât de poate de clar este nivelul acestei simpatii în rândurile opiniei publice americane, care a ajuns şi s-a menţinut la cele mai înalte cote din istorie, în timpul celor două mandate ale preşedintelui George W. Bush. Fenomenul este explicabil, dacă ţinem seama de faptul că, din totalul voturilor obţinute de acesta la alegerile din 2004, 40% au venit din partea evanghelicilor (din care 27% dinspre ramura tradiţionalistă). Din vara anului 2006, sub conducerea pastorului John Hagee – fost candidat la nominalizarea Partidului Republican pentru preşedinţie, în alegerile primare din 2008 – aceştia s-au grupat în cadrul organizaţiei Creştinii Uniţi pentru Israel, cu scopul declarat de a susţine politic şi financiar Israelul. Anual, delegaţi ai bisericilor şi mega-bisericilor evanghelice, ai organizaţiilor parabisericeşti şi ai clericilor, din toate cele 50 de state, se întâlnesc cu reprezentanţii lor în Congres la Capitol Hill, Washington, pentru a solicita sprijin politic pentru Israel. În paralel, cei 40 de milioane de susţinători (potrivit declaraţiilor pastorului Hagee) sunt invitaţi să participe la şirul de banchete intitulat O seară pentru cinstirea Israelului (A Night to Honor Israel Banquet), organizate pe tot cuprinsul ţării, în cadrul cărora, pe lângă muzica specifică, publicul ascultă discursurile unor invitaţi de marcă. Anul acesta, vorbitorii principali au fost Senatorul Joseph Liberman, pastorul John Hagee şi ambasadorul Israelului la ONU, Dan Gillerman. Comentând asemenea acţiuni, Nancy Roman, vicepreşedinte şi director al Consiliului pentru Relaţii Externe – organizaţie neafiliată politic, care publică jurnalul Foreign Affairs –, citată de BBC, recunoaşte această schimbare majoră în atitudinea evenghelicilor americani: „Dacă în trecut Biserica obişnuia să-şi sfătuiască membrii să nu se implice în politică, în prezent, multe biserici le spun exact contrariul… Acest lucru este important şi, cu timpul, va avea o influenţă uriaşă asupra politicii externe.” Michelle Goldberg, jurnalistă şi autoare a cărţii Venirea Împărăţiei: ridicarea naţionalismului creştin, îşi exprimă îngrijorarea faţă de influenţa crescândă a creştinilor evanghelici în politica externă a SUA pentru Orientul Mijlociu: „Hagee îşi foloseşte influenţa pentru a determina opinia publică americană să susţină atitudinea unilaterală a guvernului, evident pro-Israel. Aceste grupuri au mult mai multă influenţă decât AIPAC sau aşa-numitul lobby evreiesc.”

S-a născut „extrema dreaptă creştină”!
Astfel de îngrijorări nu ar putea fi exprimate într-o asemenea manieră, fără motive serioase. Spre deosebire de acţiunile şi influenţa politică ale aşa-numitei „drepte creştine”, binecunoscute publicului american, agenda mişcării conduse de pastorul Hagee emană o notă îngrijorătoare de extremism, prin declaraţii belicoase la adresa Iranului şi a vecinilor ostili ai Israelului. Iată un exemplu de mesaj postat pe site-ul organizaţiei: „Există un nou Hitler în Orientul Mijlociu – preşedintele Ahmadinejad – care a ameninţat că va şterge Israelul de pe hartă şi care adună rapid tehnologie nucleară să-şi pună în aplicare ameninţarea. Dacă am învăţat ceva din Holocaust este faptul că, atunci când un nebun ameninţă cu genocidul, trebuie să-l luăm în serios.” De asemenea, în cadrul discursului rostit cu ocazia Summitului America-Israel, la data de 16 iulie 2007, la Washington, pastorul Hagee s-a declarat susţinător al unei lovituri nucleare preventive a Statelor Unite asupra Iranului, pentru a salva statul Israel. Jurnalistul Max Blumenthal, de la The Huffington Post, care a participat la acel summit, afirmă că a monitorizat dreapta creştină mai mult de patru ani, participând la zeci de conferinţe ale acesteia, urmărindu-i emisiunile, citindu-i publicaţiile sau intervievând liderii ei de marcă, dar – spune el – „Nu am fost niciodată martor la un spectacol extrem de politizat şi atât de scandalos şi bizar ca acela desfăşurat săptămâna trecută (16 iulie 2007 – n.r.) la Washington, de organizaţia Creştinii Uniţi pentru Israel.”



America – un „big brother” pentru Israel.
Dincolo de ataşamentul istoric şi cultural pe care Statele Unite îl manifestă faţă de Israel (o realitate pe care nu trebuie neapărat s-o acceptăm ca pe un destin profetic), un lucru este clar: politica Statelor Unite faţă de Orientul Mijlociu a fost şi continuă să fie modelată de voinţa publicului larg american şi nu de maşinaţiile vreunui grup, indiferent cât de bogaţi ar fi membrii acestuia. Motivaţia religioasă a acestui sprijin poate fi privită ca un lucru normal, care ţine de specificul culturii americane. Însă, atunci când religia începe să joace un rol negativ în politica externă americană, în special în atât de tumultuosul Orient Mijlociu, există serioase motive de îngrijorare cu privire la stabilitatea regiunii şi a lumii. Într-o asemenea situaţie, este greu de apreciat corect care „Hitler” este mai periculos: cel din Orientul Mijlociu sau cel din America?