miercuri, 7 octombrie 2009

Vlahii din Timoc refuza sa renunte la graiul romånesc


Autoritatile sarbe refuza sa-i recunoasca pe cei 400.000 de timoceni ca minoritate romana, desi vorbesc romaneste. Despre cum invata copiii limba romana „la coliba“ si despre lupta tinerilor pentru identitate, intr-un reportaj din Valea Timocului.

Mihai Eminescu a lansat în ziarul „Timpul“, din 1 decembrie 1876, o directie a politicii românesti pentru românii din afara granitelor. „Mi se pare ca pentru tara noastra a sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta românilor din dreapta Dunarii“, atragea Eminescu atentia. Dupa mai bine de 130 de ani, semnalul dat de Eminescu a ramas fara ecou. Românii din nord-estul Serbiei, vlahii - cum îi numesc autoritatile, înca mai spera ca autoritatile de la Bucuresti îsi vor întoarce fata catre ei.

Valea Timocului, cu cele peste 150 de sate românesti, te întâmpina tacuta. Multi dintre timoceni nu stiu cine sunt, de unde vin, dar îsi spun „rumâni“ si vorbesc o româna care pastreaza fondul arhaic al limbii române. Limba nu au învatat-o în scoala, pentru ca de aproape doua sute de ani învata la scoala sârbeasca. Copiii învata româneste acasa, „la coliba“ cum spun ei, de la parinti si batrâni. De aceea, nu stiu sa scrie si sa citeasca în româna. Ziarele si cartile le descifreaza cu greu. De învatat, învata repede daca sunt ajutati. Un tânar care a participat la cursuri de limba româna în Arad povesteste ca a învatat sa scrie si sa citeasca într-o luna. Dragan Demici este uimit sa afle ca „graiul“ lui este la fel cu al românilor din Banat. Nu a fost niciodata în România. Dupa zona în care traiesc, timocenii se împart în câmpeni si ungureni. Baba Stana de la Metovnita povesteste ca la scoala le era interzis sa vorbeasca în româneste, iar cel care trecea peste interdictie era pedepsit sa stea în genunchi pe boabe de porumb.
Exista si vlahi care spun ca ei nu au nici o legatura cu România. De multe ori, sârbii se folosesc de ei, încercând sa acrediteze ideea ca „vlahii“ sunt o minoritate necunoscuta, ciudata, care vorbeste „limba vlaha“. Dar termenul de vlah este larg raspândit în spatiul balcanic unde traiesc comunitati de origine traco-romana. Vlahi sunt numiti si aromânii din Macedonia, Albania sau Grecia.

Sårbii i-au obligat sa isi schimbe numele

De la 1833, când sârbii au ocupat Timocul, autoritatile au dus o politica continua de deznationalizare. Nicolae a devenit Nicolaevici, Floarea a devenit Tveta, Lisandru a devenit Alexandrovici si lista celor carora li s-au furat numele poate continua. Parintele român Boian, de la Malainita, povesteste cum baba Gherghina, care a murit anul trecut, a fost trecuta în certificatul de deces Georgia.
Un român de la Malainita îsi aminteste de soarta grea pe care au avut-o timocenii în vremea fostului presedinte Slobodan Milosevici. „A fost un câine, chiar daca muma lui era vlaha“, spune el. În fosta Iugoslavie, zona locuita de români a fost treptat redusa prin facilitarea stabilirii sârbilor chiar în inima acestor comunitati. Un sat românesc izolat se gaseste chiar la 15 kilometri de Belgrad. În orasul Bor, sat românesc la origini, o familie sârbeasca primea cu usurinta o locuinta si salarii foarte mari. Locuitori ai satelor, românii nu au fost atrasi sa se stabileasca în zonele industriale. Borul este înconjurat de 11 sate curat românesti. Cu toate ca sunt supusi la presiuni din partea autoritatilor locale, organizatiile românesti lupta în prezent pentru a obtine drepturile elementare care permit pastrarea identitatii etnice. Guvernul de la Belgrad refuza în continuare sa-i recunoasca ca minoritate româna.
Predrag Balasevic, unul dintre timocenii care au studiat în România, în prezent presedinte al Partidului Democrat al Românilor din Serbia, este dezamagit de comportamentul autoritatilor române. „Am fost în Voievodina si am vazut cât de bine este organizata minoritatea maghiara. Ei au scoli si biserici în limba lor, au teatre si ziare, pentru ca Budapesta îi sprijina puternic, mai ales financiar. Pe noi, Bucurestiul nu ne ajuta, se tem sa nu cumva sa strice „bunele relatii pe care Serbia le are cu Bucurestiul“, spune el. Chiar daca a aderat la UE, România nu a stiut sa foloseasca cadrul legislativ european pentru protejarea comunitatilor românesti din afara granitelor, care de sute de ani asteapta sa fie sprijinite în lupta pentru apararea identitatii. Legea pentru Românii de Pretutindeni zace de câtiva ani în stadiu de proiect, pentru ca neîntelegerile din clasa poltica sunt mai presus de orice interes national.
Spre deosebire de alte minoritati din Serbia, românii s-au comportat în mod pasnic. „Noi am tacut.
S-au învatat sa stam tot timpul cu capul plecat“, ofteaza o batrâna din satul Metovnita.

Constiinta nationala se bazeaza pe carturari

Multi dintre românii timoceni nu au constiinta legaturii cu România. Nu au facut scoala si nu stiu care le sunt originile decât din informatiile primite din batrâni. Exista însa o puternica constiinta etnica, a comunitatii, si certitudinea diferentierii de sârbi. Draghisa Radulovici, din Cladova, considera ca sentimentul constiintei nationale se întemeiaza pe stat si carturari. „Noi am fost lasati în întuneric sute de ani. Avem o constiinta etnica care este un pas spre viitor“, spune el. De pe malul sârbesc al Dunarii, din Cladova se vede Drobeta Turnu-Severin. „Suntem aici de sute de ani. Când eram copil, tata, când mergea în România, spunea ca merge în tara“, spune Radulovici. Deoarece de peste 200 de ani sunt lipsiti de scoli, de multe ori sârbii îi privesc pe „vlahi“ cu superioritate. „Când moare vreun sârb, noi spunem a murit Iancu, Marcu sau cum îl cheama. Ei spun a murit vreun rumân, de parca a murit un câine“, îsi aminteste parintele Boian, devenit deja un simbol al ortodoxiei românesti din Serbia pentru ca a avut curajul sa slujeasca în limba româna. Biserica pe care a ridicat-o la Malainita prin propriile puteri a fost amenintata de sârbi cu darâmarea. A câstigat cu greu în Justitie. Acum, la biserica lui vin si sârbii. Într-un an, a botezat 49 de copii români. „Noi facem pentru generatiile care or sa vina. Multi nu au fost de acord cu mine. Acum le e rusine si spun: Cum sa iau popa sârb? Îl iau pe Boian“, spune parintele.
Dupa ce Boian a deschis calea, o alta biserica româneasca urmeaza sa se deschida la Isacovo, pe valea Moravei. În perioada medievala, domnitorii români au mentinut o puternica legatura cu spatiul locuit de românii din dreapta Dunarii. Batrânii povestesc ca Stefan cel Mare a facut donatii pentru a ridica sapte mânastiri pe Valea Timocului. Aproape de Bor, se mai vad ruinele mânastirilor Lapusna si Crepicevat, ridicate cu ajutor de la domnitorii români.

Furt de folclor

Lânga Bor, la Baia Brestovat, cneazul Milos a ridicat în 1837 un conac care sa aminteasca de cucerirea Vaii Timocului de catre statul sârb, din 1833. Pâna atunci, Timocul s-a aflat sub stapânire otomana. În interiorul unei case din ansamblul ridicat de Milos, se afla expuse mai multe obiecte, printre care si câteva costume populare românesti etichetate ca fiind de provenienta sârba.
În fata acestor costume, o tânara din Belgrad exclama cu surprindere: „Dar astea nu sunt sârbesti. Sunt vlasi (pronuntia în limba sârba a cuvântului vlah - n.a.)“. În noiembrie anul trecut, Ion Macovei, ambasadorul român de la Belgrad, a primit o propunere din partea autoritatilor de la Bor de a crea la Baia Brestovat un centru de prietenie româno-sârb. În aceasta zona, cu un mare potential turistic, câtiva oameni de afaceri din România au început deja sa investeasca în zona Borului.

Ambasada româna din ograda lui mos Miroslav

Multi dintre românii care vin în Valea Timocului îl viziteaza pe mos Miroslav, din satul românesc Serbanovat, care zice din vioara. Batrânul povesteste cum, în urma cu 20 de ani, veneau familii sarace din România care erau platite pentru munca câmpului. „Oamenii zic în gluma ca la mine e Ambasada României“, spune el bucuros. De-a lungul vietii, batrânul a compus în timp ce lucra peste 100 de cântece, caci „nici un lucru nu s-a facut fara cântec“. Miroslav este unul dintre putinii timoceni care mai stiu vechile balade. Una dintre ele aminteste de originea nobila a românilor din Timoc: „Cala Calalina / Fata de rumâna / De rumân bogat / Vita de-mparat“. Satele românesti au case mari si fiecare are în curte cel putin un tractor. „Eu ma tem pentru satul nostru. Am pastrat atâta vreme traditiile si nu ne-am pierdut“, spune Sinisa Floranovici, consatean cu mos Miroslav.
La cei 83 de ani ai ei, baba Zagorca Ciulinovici spera sa ajunga în România.
În timpul unei vizite a fostului consul român Radu Bejenaru la biserica din Malainita, i-a cerut sa o ajute sa-si faca pasaport ca sa poata merge în tara. Baba Zagorca a facut 150 de kilometri ca sa auda slujba de Pasti în limba româna. Pe unul din podurile din Serbanovat, câtiva tineri timoceni au scris un grafitti: „România - Tara Mare“. Dupa destramarea fostei Iugoslavii, tinerii sârbi au parasit satele si au plecat la munca în Occident. Din zece sate sârbesti nu aduni oameni pentru o jumatate de sat. Casele sârbesti sunt în majoritate parasite.

Sofia copiaza modelul Belgradului

Blocul românesc se întinde dincolo de granita dintre Serbia si Bulgaria. În afara de câteva pete straine, comunitatea româneasca se mentine compacta între Morava si Lom. Zona este taiata în doua parti inegale de râul Timoc, de-a lungul caruia se afla granita sârbo-bulgara. Granita de pe Timoc nu poate însa sa-i desparta pe românii timoceni, care au rude de o parte si de alta. La marile sarbatori petrec împreuna. Cu toate ca Bulgaria a intrat in UE, minoritatea româneasca nu este recunoscuta. Potrivit recensamintelor antebelice si a estimarilor reprezentantilor comunitatii românesti, este vorba de peste 125.000 de români. În nici una dintre cele 32 de localitati cu populatie româneasca din zona Vidinului sau de pe Valea Dunarii nu exista scoli cu predare în limba româna. Sofia a calcat în picioare principiul reciprocitatii. Minoritatea bulgara din România - aproximativ 8.000 de persoane - primeste finantare din partea statului român pentru pastrarea identitatii si are un loc în Parlamentul de la Bucuresti.

luni, 5 octombrie 2009

Dennis Wilcox despre “Land of choice” si Basescu


Joia trecuta, 24 septembrie, am avut marea bucurie sa il intalnesc pe profesorul Dennis Wilcox si sa ii iau un interviu. Dupa ce m-am folosit de atatea ori de faimosul sau manual Relaţii publice. Strategii şi tactici, a fost o experienta foarte interesanta sa il pot intalni in care si oase si sa am un mic ragaz sa stau de vorba cu unul dintre cei mai renumiti strategi si specialisti in relatii publice.

Anul trecut, am avut ocazia sa vorbesc si cu la fel de faimosul James Grunig, profesor emerit al Universitatii din Maryland. Ambii specialisti in relatii publice au dat dovada de aceeasi lipsa de sfiala in a spune lucrurilor pe nume. Ideea de baza a lui Grunig era ca ambitia Romaniei de a avea o imagine de tara nu este prea realista.

Nu se poate spune că România are o problemă de imagine, pentru că în multe ţări occidentale România nu are nicio imagine, nu este percepută în niciun fel. Eu oricum nu cred în brandul naţional, spunea el.
O parte din interviul de atunci puteti citi in preluarea de aici. La fel, si Wilcox a cam anulat controversatul sloganul national – Romania, land of choice. Redau mai jos o parte din interviul pe care l-am luat lui Wilcox pentru NewsIn. Sper ca unele observatii sa va fie de folos. Mie mi-au fost!

Mie (sloganul) nu îmi spune mai nimic. În general, guvernele caută ca slogan pentru ţara lor ceva semnificativ, dar şi ceva flexibil, pentru că se adresează unui public foarte larg. Astfel că, până la urmă, se ajunge la o generalitate care nu înseamnă nimic pentru nimeni. Problema este că se încearcă găsirea unui propoziţii care să mulţumească pe toată lumea. Aşa că responsabilii tot reduc conceptul ca să obţină aprobarea tuturor celor implicaţi în dezvoltarea proiectului până când se pierde chiar şi semnificaţia de bază. (…) Ce înseamnă, de fapt land of choice? Înseamnă că ai o alegere între a fi homosexual sau lesbiană sau heterosexual? Că ai o alegere între a fuma sau nu? Care este alegerea?! Aici e punctul esenţial şi strategia ar trebui axată pe modul în care această alegere este articulată şi evidenţiată.
Dennis Wilcox a subliniat că România nu este singura ţară care are această problemă şi a oferit exemplul oraşului Las Vegas, care are ca slogan Ce se întâmplă în Las Vegas rămâne în Las Vegas (What happens in Las Vegas stays in Las Vegas). Wilcox spune că, în ciuda faptului că acest slogan are o notă amuzantă, este, într-un fel, vulgar şi prea vag. Pe de altă parte, el a spus că sloganul Thailandei, Land of smile (Tara zâmbetelor), este un exemplu pozitiv. Atrage atenţia asupra unei caracteristici a oamenilor de acolo, care zâmbesc foarte mult. Este un slogan inspirat şi plăcut, spune profesorul american. Totuşi, specialistul în relaţii publice a atras atenţia că brandul de ţară nu trebuie supralicitat.

Puterea unei ţări nu stă în sloganul său, nu aşa construieşti identitatea unei ţări. Când vorbim de reputaţia unei ţări trebuie să avem în vedere diferite paliere. Iar aceste chestiuni nu sunt universale. Poţi să ai o reputaţie foarte bună printre investitorii străini şi o imagine proastă în rândul turiştilor. Un slogan nu poate să fie potrivit pentru toate situaţiile. (…) Imaginea unei ţări este un conglomerat. America are, la un anumit nivel, imaginea de ţară a tuturor posibilităţilor. Este ţara cu străzile pavate cu aur, unde toată lumea are o şansă egală în a avea succes şi orice imigrant sărac poate deveni o personalitate.
În acest sens, specialistul în relaţii publice a amintit şi de exemplul lui Barack Obama, care este edificator pentru SUA.

Având o mamă albă şi un tată african, provenind dintr-o familie săracă, reuşeşte să devină preşedintele SUA. Este transmis un puternic mesaj la nivel simbolic, că oricine poate deveni preşedintele SUA. Este şi o mişcare excelentă de imagine, într-un fel… Cam în acelaşi fel în care Michael Jackson a făcut o mişcare buna de carieră când a murit.
Pe de altă parte, subliniază specialistul, America are şi imagini mai puţin pozitive, fiind o ţară care a cheltuit imens în războaie sau fiind considerată o ţară în care rata criminalităţii este foarte crescută.

Depinde de contextul la care te referi pentru a putea vorbi despre imaginea unei ţări. Şi România are diferite imagini, dacă vorbim de guvernare, infrastructură sau oportunităţi de angajare. Este greu să vorbeşti de imaginea unei ţări la nivel universal, trebuie definit foarte clar contextul.
Chiar dacă nu este specialist în comunicare politică, Wilcox a scris mult pe tema rolului persuasiunii în relaţiile publice şi despre aplicabilitatea relaţiilor publice în politică. Profesorul a evaluat din acest punct de vedere strategia actualului preşedinte, Traian Băsescu, care încă nu şi-a anunţat încă candidatura pentru un al doilea mandat, motivând că vrea să călătorească prin ţară, pentru a lua pulsul electoratului şi pentru a evalua astfel dacă oamenii doresc ca el să mai candideze.

Ar putea fi o strategie bună. Probabil că deja ştie în ce marjă de popularitate se situează, iar niciun politician la nivel înalt nu face vreo mişcare, dacă nu e sigur că are şanse de reuşită. Strategia lui, prin aceste deplasări prin ţară, este să îşi creeze imaginea unui candidat care este susţinut de omul de rând, nu de un electorat depersonificat. (…) Prin această strategie se impune ca un candidat cu bun-simţ şi modest, spunând: ‘Uitaţi, oamenii vor ca eu să candidaz din nou! Ei cer candidatura mea, o fac pentru aceşti oameni‘. El îşi formează acum o masă critică de susţinere, lasă să planeze indecizia privind un al doilea mandat, oamenii din ţară îi vor spune că vor ca el să candideze, iar el va părea mai popular decât este.
În plus, specialistul în relaţii publice spune că Băsescu pur şi simplu aşteaptă să vadă încotro bate vântul.

El testează vântul acum. Dacă cifrele arată că are şanse să câştige, atunci va spune că poporul l-a convins să candideze. Dacă va observa că vântul bate în altă direcţie, atunci va spune că şi-a îndeplinit obiectivele şi că este timpul ca altcineva să îi ia locul.

De Adriana Tarus

Prezidentialele – o chestiune de incredere


Alegerile prezidenţiale din acest an vor constitui un moment unic în istoria post-decembristă a României: cel care le va câştiga va obţine un scor electoral mai mare decât încrederea de care se bucură în rândul populaţiei. Nefiind sociolog de meserie, doar constat şi nu pot face aprecieri asupra modului în care s-a ajuns aici. Observ, însă, că există unii candidaţi faţă de care intenţia de vot este apropiată de încrederea de care se bucură în sondaje (Traian Băsescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali) şi candidaţi faţă de care intenţia de vot este mai mică decât încrederea de care se bucură (în special Sorin Oprescu, dar şi Crin Antonescu şi Mircea Geoană). O logică primară ne spune că, dacă există şanse de creştere în perioada următoare, atunci aceştia trei vor creşte.

Problema apare în momentul în care cei trei challengeri se bat pentru un capital electoral finit (vreo 60% dintre voturi). Uşor de observat, niciunul dintre ei nu va reuşi să se apropie de scorul încrederii proprii. Într-o anumită măsură, această luptă pentru locul doi poate deveni o luptă pentru locul întâi. De ce? Pentru că adevărata luptă pare a se da în turul întâi – niciodată nu a mai existat un atât de mare interes pentru primul tur al alegerilor, pentru că mai mereu se ştiau finaliştii. De-a lungul timpului, cel care a câştigat alegerile a crescut imediat în intenţia de vot a populaţiei, lucru valabil şi pentru partide. Pe lângă intenţia de vot, i-a crescut şi capitalul de încredere din partea populaţiei. Or, după 5 ani de erodare, lui Traian Băsescu nu poate să-i mai crească în vreun fel capitalul de încredere. Aş spune, în termeni mai simpli, că acela care va intra în turul doi va fi pe val.

Deocamdată, problema cea mai mare a adversarilor preşedintelui este aceea că niciunul dintre ei nu reuşeşte să se identifice ca unic adversar. Cele două săptămâni dintre tururile de scrutin vor fi, însă, suficiente pentru atingerea acestui deziderat. Mai ales că, şi aici speculez, contracandidatul lui Traian Băsescu va fi mai prezent mediatic decât preşedintele actual. Din două motive: va fi privit ca un izbăvitor, iar preşedintele actual nu va vrea prea multe confruntări mediatice. Lucru sugerat şi de Sebastian Lăzăroiu în emisiunea lui Robert Turcescu de sâmbătă – spunea că presa s-a discreditat şi nu va juca un rol în această campanie. Deci, de ce ar încerca preşedintele Băsescu în vreun fel să apară în confruntări electorale când poate să comunice direct cu poporul prin băi de mulţime? Nu e o chestiune de lipsă de curaj (nu cred că există cineva care-l poate acuza pe Traian Băsescu de aşa ceva), ci mai degrabă de incapacitate de a intra într-un dialog cu cineva care-l critică. En tout cas, un sort d’ivresse de pouvoir. Şi trebuia să ne dăm seama de asta după discursul fabulos din Parlament, în care singura vină pe care şi-a asumat-o preşedintele a fost lipsa de tact. Pe principiul: eu le-am spus adevărul fără menajamente, ce să le fac dacă sunt sensibili şi nu vor să vadă crudul adevăr?

Şi dacă, totuşi, câştigă Traian Băsescu? Îndrăznesc să fac o predicţie: cota de încredere nu-i va mai creşte, pentru că diluviul crizei economice nu se opreşte de Sfântul Nicolae, când iubitul conducător îşi celebra onomastica. Ba din contră, va merge tot în jos. Aşa că peste 5 ani, dacă-şi va duce mandatul la capăt, preşedintele Băsescu va fi poate la fel de antipatizat precum stimatul George Dabăliu Jr. Paradoxal, pierderea alegerilor poate să-l salveze pe omul politic Traian Băsescu şi să-l recredibilizeze. De altfel, obiectiv, este cel mai bun politician de opoziţie dintre toţi. Mă uitam la Mircea Geoană în interviul luat de Tatulici şi vedeam un om incapabil să speculeze gafele uriaşe ale favoritului. Pentru că Traian Băsescu începe să comită astfel de gafe, iar declaraţia privind combaterea crizei economice este demnă de Radio Ierevan.

Suplimentar, şi aici închei cu subiectul Traian Băsescu, am văzut foarte mulţi analişti politici de talk-show care îl lăudau pe preşedinte pentru scoaterea PSD în opoziţie, pentru că i-au rămas toate pârghiile de putere şi toţi îi sar la gât pentru că regimul său are accente autoritariste. Care cum ar veni, a făcut foarte bine că şi-a pus principalul adversar (până una-alta, asta arată sondajele de opinie) în postura de a critica deschis guvernarea cu care Traian Băsescu se identifică (nu se poate distanţa în vreun fel de Emil Boc şi Guvernul celor 9 magnifici 2 în 1), fără a-şi asuma în vreun fel responsabilitatea pentru perioada petrecută la guvernare. Traian Băsescu chiar s-a schimbat în rău (din unghiul omului de marketing politic), pentru că începe să pună înaintea imaginii proprii (cea care i-a adus victoria în 2004) organizarea partidului. Or, deşi PDL a avut rezultate foarte bune la ultimele 3-4 şiruri de alegeri, nu ştiu dacă are capacitatea PSD, pentru că Flutur nu e Cozmâncă, nici măcar Mitrea sau Dragnea.

O ultimă observaţie: social-democraţii, dacă susţin moţiunea de cenzură a liberalilor se sinucid politic. Din patru motive:

1.Nu pot în niciun fel să-şi recupereze pârghiile din teritoriu – nu este timp pentru aşa ceva;
2.Perioada de până la alegeri va fi una de foc pentru Guvernul PDL – toţi ochii vor fi pe Guvern şi pe incapacitatea acestuia de a gestiona treburile ţării, iar Videanu la economie, Boc la Educaţie, Berceanu la Agricultură sau Pogea la Muncă sunt elemente cheie în construirea imaginii de diletantism. Opoziţia, în mod normal, ar trebui să se bucure acum de un Guvern (slab politic şi imagologic), nu să încerce să-l dea jos;
3.Dacă PSD trece moţiunea de cenzură, atunci chiar pot fi acuzaţi că adâncesc ţara în haos şi instabilitate politică;
4.Dacă, pe de altă parte, moţiunea nu trece, pentru că unii parlamentari ai PSD vor defecta, atunci social-democraţii arată o slăbiciune uriaşă. În ceea ce-i priveşte pe liberali, prezenţi tot timpul în opoziţie după parlamentare, moţiunea este bună. Şi pentru simplul fapt că este a lor, iar PSD, un partid mult mai mare, intră, aşa cum se spune în ciclism, în trena lor.



De Cristian Calugaru

Si cu asta ce-am facut?



Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cit am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare?
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim in saracie!
Si cu asta ce-am facut?

Iar coruptia ia amploare,
Cum nicicind nu s-a vazut,
Scoatem totul la vinzare!
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a cistiga o piine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine!
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc intruna taxe-accize!
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte!
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicind nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete!
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii.
Si cu asta ce-am facut?

Cuplet al lui Constantin Tanase ( vechi de peste 60 de ani , din pacate iarasi de actualitate! )

Sa traiesti nea DORULE !


Unul dintre cei opt banateni care l-au pazit pe Nicolae Ceausescu rupe tacerea

Vocatie de sportiv

Dorel Todor s-a nascut intr-o familie de vanatori impatimiti. Strabunicul Todor, a fost paznic de vanatoare la Giulvaz, bunicul Alexandru si tatal Simion, vanatori inraiti.

"De mic mergeam cu ei la partide de vanatoare si de pescuit, asa ca pasiunea a venit cat se poate de firesc", isi aminteste timisoreanul, alintat de prieteni "doru Vanatoru'". In tinerete a facut box, canotaj si atletism, sporturi la care, fortat de imprejurari, a renuntat.

"La box, am apucat sa joc doar 14 partide oficiale, insa pe toate le-am castigat, sapte dintre ele prin K.O. In 1974, am iesit vice-campion national la caiac, si-am fost invins de viitorul campion olimpic Vasile Daba. La atletism, am luat locul I la Crosul Tineretului pe judetul Timis.

Din pacate, in cele din urma, a trebuit sa ma multumesc doar cu pasiunea pentru vanatoare, dar zau daca imi pare rau" - spune "Doru Vanatoru".

La Garda Nationala

Pentru ca era sportiv cu rezultate emarcabile, "Doru Vanatoru'" se astepta sa faca armata la Steaua. Spre surprinderea tuturor, a fost incorporat la Garda Nationala. "S-a facut o selectie severa.

Din 160 de persoane, au fost alesi 16 tragatori de elita care au fost repartizati in trupele speciale ale lui Ceausescu" isi aminteste Dorel. Chiar daca e, chiar si dupa atatia ani, zgarcit cu amanuntele, timisoreanul spune ca aveau parte de o pregatire speciala.

"Faceam antrenamente fizice si trageri in conditii deosebite. Nu mi-a fost greu, pentru ca eram sportiv" - spune Dorel.

Trageti in orice misca!

"Din cei 16 alesi in trupele speciale, opt am fost banateni" - isi aminteste Dorel, unul dintre putinii ostasi care a beneficiat de un tratament special. "Ne-au dat trei randuri de costume, toate noi: costume de parada, costume pentru paza si costume de antrenament.

Mancarea era foarte buna, cu maximum de calorii, dar si programul pe masura: trei ore stateam de paza, trei ore la post si trei ore dormeam" - spune fostul tragator de elita din trupele speciale. "Datoria noastra era sa pazim obiectivele si sa-l protejam pe presedinte.

Primisem consemn: daca misca cineva, ii zburam creierii. Aveam in permanenta gloante de lupta. Stateam pe acoperisurile caselor sau oriunde era nevoie. Daca aparea un intrus, trebuia lichidat. Acesta era consemnul.

Tineam tot timpul legatura intre noi prin statii de emisie-receptie" - spune "Doru Vanatoru'" care timp de zece ani dupa ce a iesit din trupele speciale, nu a avut voie sa povesteasca nimanui despre ceea ce a facut "sub arme".

Sa construim socialismul!

Dupa ce a indeplinit misiunea de paza a presedintelui, "Doru Vanatoru'" s-a intors acasa, la Timisoara, unde a lucrat cativa ani pe post de brigadier, la ICRAL. "In 1987, m-au trimis pentru doua luni sa lucrez la Casa Poporului. Cele doua luni, aveau sa se transforme in doi ani" - povesteste timisoreanul.

"Trebuia sa ne ocupam de constructiile din marmura si de finisari" - isi aminteste Dorel care spune ca, la momentul respectiv, peste 27.000 de persoane erau angrenate in lucrarile de constructie de la Casa Poporului.

Platiti regeste

"Doru Vanatoru'" isi aminteste ca toata aceasta armata de muncitori, civili si militari, era hranita cu mancare de la Timisoara. "Periodic, Florentin Carpanu trimitea de la COMTIM carne, conserve, pateuri si costita.

La Casa Poporului erau trei puncte unde se distribuia mancarea venita de la COMTIM", spune Dorel Todor. "Pe vremea aceea, eu, la Timisoara, tot in constructii, castigam 3.500 de lei. La Bucuresti, salariul meu ajungea la 12.000 lei pe luna.

Era ceva" - isi aminteste fostul lunetist care, pe perioada cat a lucrat la Casa Poporului, spune ca li s-au asigurat conditii dintre cele mai bune. "Dormeam intr-un bloc nou, cu zece nivele, din Berceni. Iarna, la Casa Poporului se aduceau aeroterme si nici nu simteai daca e frig sau e vant".

Supliciul

Cu toate acestea, in fiecare zi, accidentele faceau noi victime. "Cadeau oameni si unii dintre ei nimereau direct in armatura. Altii se prabuseau pe casa scarii. Zilnic auzeam ca a mai murit cineva. Cadeau de la peste 40 de metri si cand ajungeau jos erau praf si pulbere.

Unul a fost chiar ucis de colegi, dupa o partida de carti, si a fost ingropat in beton. Ar fi ramas pe veci acolo, daca nu ar fi vrut Ceausescu sa se faca o fereastra in locul respectiv", isi aminteste Dorel Todor.

Muncitorii erau inchisi in Casa Poporului, pe sectoare, la diferite nivele: "Noi, cei din Timis, eram izolati de cei ai altor judete printr-un paravan din tabla zincata. Datoria noastra era sa facem stalpii de marmura, pardoselile si peretii".

Indicatii pretioase

In fiecare sambata, in jurul orei 13, cuplul prezidential Nicolae si Elena Ceausescu venea in vizita de lucru, la Palat. "In timpul vizitei, trebuia sa fie liniste. Securistii veneau cu cateva minute inainte, sa anunte vizita" - spune Todor. "Ceausescu nu zicea nimic. Doar saluta. Nevasta-sa insa, comenta mereu.

Ba ca stalpii nu sunt buni, ba ca florile sculptate nu stau unde trebuie, ba ca nu stiu care zid trebuie sa dispara. Coloanele din marmura pe care le slefuiam trebuia modificate cu pickamerele.

Pana la urma, le-am facut din ipsos, turnate in mulaje, ca daca ii venea tovarasei vreo idee noua, sa le putem schimba" - spune Dorel Todor. Nu a uitat ca pe santier se lucra non-stop, in ture, iar la caderea noptii, se aprindeau reflectoare ca sa nu existe "goluri" in productie.

S-a terminat "materialul"

"Cu cateva saptamani inainte de evenimentele din decembrie 1989, pe culoarele in constructie din Casa Poporului incepuse sa circule zvonul ca urma sa se intample ceva, ca Ceausescu ori urma sa demisioneze, ori urma sa fie schimbat si ca au sa vina rusii" - isi aminteste fostul lunetist.

Fara prea multe explicatii, grupul de muncitori timisoreni a fost trimis acasa pe data de 15 decembrie 1989 acasa. "Ni s-a spus ca nu mai este material pentru noi", isi aminteste Doru.

S-a reprofilat

Dupa Revolutie, Dorel Todor a construit impreuna cu colegii lui monumentele din marmura, in alb si negru, din Cimitirul Eroilor de la Timisoara si a lucrat la refacerea fatadelor cladirilor din centrul orasului care fusesera arse in timpul Revolutiei.

Dupa cativa ani petrecuti in constructii, timp in care Dorel Todor a lucrat si in Germania, fostul lunetist al lui Ceausescu s-a intors la prima lui dragoste: vanatoarea. Astazi, "Doru Vanatoru'" este paznic de vanatoare la fondul Sacalaz si vanator la grupa Ivanda.

La cei 51 de ani ai sai, este gata oricand sa-si ia pusca-n spinare si sa plece din nou la drum. Prietenii spun ca nimereste fara probleme pasarea din zbor si ca impusca capriorul intre coarne in timp ce alearga.

DE PAZA PRINTRE PRESEDINTI

Vreme de aproape doi ani, intre 1974-1976, "Doru Vanatoru'" nu a ratat nici o intalnire oficiala pe care presedintele Nicolae Ceausescu a avut-o cu presedinti de stat.

Inainte de sosirea oficialitatilor, tragatorii de elita erau asezati pe cladirile din jur, intr-un dispozitiv special. Primeau gloante adevarate si doua incarcatoare, de 30, 60 sau 90 de gloante, in functie de imprejurari.

Tragatorii de elita nu stiau niciodata dinainte cand urmau sa intre in dispozitiv. Un autobuz special venea sa-i ia din unitate, iar dupa misiune, ii aducea inapoi. Prima misiune de paza a fost prilejuita de vizita presedintelui Zambiei, Kenneth Kaunda. Au urmat apoi Todor Jivcov, Ho Shi Min si multi altii.